„Aflat in situatia de a trebui sa dau sfaturi unor tineri poeti debutanti, le-as grai asa: sfaturi nu sunt dispus a da, gata-s insa a va vorbi despre maimute. Cunoasteti, desigur, cu totii ca oamenii de stiinta (antropologi, zoologi, biologi) se impart in doua mari tabere: unii (Darwin si discipolii sai) sustin ca oamenii coboara din maimute; ceilalti (Dacqué si scoala lui) pretind ca maimutele coboara din oameni.
Coborim noi din ele? Coboara ele din noi? Marturisesc ca nu stiu care teorie o fi cea exacta, desi mie unuia greu imi vine a crede ca noi descindem din ele. Oricum, ca-i laie ca-i balaie, un lucru sigur este ca avem ceva in comun cu acesti presupusi strabuni ai nostri: acel lucru in care si noi si ei excelam este imitatia, maimutareala. Ce face maimuta? Maimuta se maimtareste. Daca eu ma postez in fata unei gorile, unui cimpanzeu, unui urangutan sau unui simplu simius vulgaris si ridic un brat, respectivul antropoid va ridica si el un brat; daca eu incrucisez bratele si apoi, in ritm rapid, suprapun cind dreptul pe sting, cind stingul pe drept, tacutul meu interlocutor va proceda asijderea; daca eu intind bratele inainte si le scutur cu putere, si maimuta si le va intinde inainte si le va scutura poate cu si mai voioasa vigoare.
Ei bine, luand drept pilda aceste trei figuri de gimnastica elementara, ma incumet, totusi, sa va indemn sa faceti poezii dar nu imitand, nu maimutarindu-va. Scrieti ce vreti voi, ce va vine voua in minte, in suflet si-n imaginatie, mai bine banalitati sau extravagante, versuri siropoase ori versuri grosolan protestatare, prostii chiar, bazaconii, enormitati, dar ele sa fie ale voastre. Nu pierdeti nicicand din vedere pericolul imitatiei, mereu la pinda, nu mai putin de veghe decit spinul din calea voinicului, tendinta tot atit de fireasca a omului ca si maimutei. Sociologi ca Gustave Le Bon, Gabriel Tarde si Elias Canetti i-au studiat legile si i-au constatat universalitatea, statornicia, periculozitatea.
Nu repetati, nu imitati. Nu jucati rolul pe care, in deplina vinovatie, il implineste la masina de scris foaia de hirtie subtire de culoare inchisa numita carbon sau indigo. Sa stiti ca usor nu va va fi, citusi de putin, intr-atita este omul o fiinta repetitiva, imitativa, mimetica. Veti avea de luptat cu artificialitatea, vrajmas tenace, de infruntat un microb a carui saminta e congenitala omului dar de zor devine virulent pentru oricine ia temerara hotarare de a scrie (si, cu atit mai virtos, versuri).
Indraznesc totusi sa va implor: nu scrieti dupa tipic, nu fiti papagal, maimuta, hirtie carbon. Si nu scrieti spre a face placere altora: colegilor, tovarasului profesor diriginte, prietenilor, vreunei fete (respectiv vreunui baiat), parintilor, redactorilor de reviste, persoanelor influente, mai stiu eu cui; ci numai voua insiva. Poetul nu e tipicar, lozincar, stereotip, complezent, grijuliu de ce are sa se spuna. Gustave Flaubert – un priceput, neindoielnic – spunea ca pentru un scriitor singura posibilitate, singura sansa de a realiza ceva frumos si valabil este sa astearna pe hartie numai ceea ce ii place lui. Iata verificarea: sa-ti placa, sa fii multumit in primul rand tu insuti. Fiti, din acest punct de vedere, egoisti: straduiti-va sa “dati” numai lucruri pe care le veti fi scris cu placere, cu ochii cugetatori ai inimii indreptati spre launtrul vostru.
Cuvantul poet este de origine greaca, el se trage dintr-un verb (poiein) care inseamna a face. Auziti, iubiti poeti incepatori? Poetul, asadar, nu este acel care imita, care copiaza ori reproduce dupa model, dupa sablon; el este acel care nascoceste, face, creeaza. Poetul e facatorul. Nimanui verbul acesta extraordinar – a face -, nici unei alte indeletniciri nu-i este mai propriu, mai afin. Nimeni nu-l poate intrebuinta in mod mai legitim si cu mai multa autoritate decit poetul.
De aceea si este de drept cuvint poetul o fiinta mindra si negresit curajoasa. Cum altfel ar putea sa fie unul care din neant scoate existenta, ritm, armonie si frumusete? Nu-i vorba de orgoliu in sens copilaresc si mundan, cum s-a intimplat chiar si cu unii mari poeti, cu Macedonski al nostru de pilda. Ci de o mindrie constienta, interiorizata, foarte discreta dar si foarte ferma. Ea il va impiedica pe adevaratul poet sa decada pana la starea de imitator, de versificator mecanic si nu-i va ingadui sa uite nobila-i obirsie etimologica, marea-i raspundere artistica si nici ortacia cu alde Petrarca, Goethe, Baudelaire, Eminescu, Pasternak, Holderlin, Shakespeare si Poe.
Iata ca suntem, gindesc, in masura, revenind la punctul nostru de pornire, sa incercam a formula o definitie a poetului: Poet este acel care dovedeste 1) ca omul nu-i tot una cu maimuta, 2) ca nu-i sigur ca omul se trage din maimuta, 3) sau ca, in orice caz, de s-ar trage cumva, apoi dubiu nu incape ca provine din niste maimute foarte destepte si hotarite a sari peste discontinuitatea dintre cele doua soiuri, peste acea veriga lipsa care atit de mult ii incurca pe antropologi.”
Nicolae Steinhardt – In atentia tinerilor poeti debutanti „Monolog polifonic„
45.766430
22.920679
Apreciază:
Apreciere Încarc...
călătorru' 