eu n-am un glas al meu, o voce a mea:
cuvinte moarte își află anotimpul
pe pământul buzelor mele
strigăte pe care nu le-am auzit niciodată
se izbesc de mine
și mi se-aud pe buze
uneori cântece ne-așezate-n microfon
tremură-n pixul aruncat pe masă
stafia unor istorii habarniste
stă la taifas cu propria-mi stafie
eu sunt persoana a treia:
martorul discret cu servietă
însoțitorul de umbră cu pix
– sunteți jurnalist englez? și ce
anume ați mâzgălit pe șervețel?
– turnați cuvinte-nspumate-n caiet?
sau beți bere Hoegaarden ca orice turist
rătăcit pe strada asta mâzgălită
de pași?
puștilor, bănuiesc că un zâmbet v-ajunge
(și-așa nu știți română…)
puștilor încărcate și neîncărcate
cu nenumărate gloanțe…
praful drumului meu îl strâng
în punga mea de hârtie
ca să-l folosesc la ultimele gloanțe
și poate că zgomotul de dincolo de trăgaci
va fi zgomotul meu caracteristic
vocea zborului meu
prin aerul vremii
în viitorul acela poate că ținta
cu proaspătul ei ochi tocmai crescut
va gândi așa ca pentru sine
fără să împărtășească cu noi
obscurele ei intimități:
„…eu n-am un glas al meu
o voce a mea
în mine vibrează vitejiile altora
oasele uscate ce-așteaptă învierea
glasului de trâmbiță!”
călătorru' 