…răspunsuri și atât!

Expresia “trebuie să vorbim” e o invitație provocatoare. Nu-mi face greață, dar în funcție de context îmi poate da fiori, de teamă sau de bucurie… bănuiesc că venită din cealaltă parte, mai mult fiori de teamă (bucuroasă).

Hop și eu pe lume într-o toamnă, în dimineața, seara sau amiaza unei zilei de septembrie, exact anul acela…some long time ago…însă nu știu exact momentul zilei, nu mi l-a spus nimeni, poate pentru că nu am întrebat anume…Tata e zidar de meserie, iar mama, mamă, stând acasă și crescându-ne, îngrijind casa și pe noi copiii, pe cele patru surori ale mele și pe mine. I-am auzit certându-se, mai ales după ce am mai crescut, dar din păcate nu i-am auzit niciodată făcând dragoste.

Desigur că-mi iubesc surorile, și deși nu cred că iubirea asta frățească se împarte inegal, cred că preferințele da, astfel se face că cu sora cea mai apropiată mie ca vârstă, mai mare cu 2 ani decât mine, m-am înțeles cel mai bine înainte ca fiecare dintre noi să se căsătorească și să-și schimbe prioritățile. Nu-mi aduc aminte să fi fost implicat în vreun scandal mare sau mic, și căutarea viitoarei meserii pe la șapte ani era parcă mai mult un joc decât o treabă serioasă, astfel că cochetam cu ideea de a mă face pilot de avioane, sau doctor.

Vacanța de vis cred că ține mai mult de prietenii, sau oamenii cu care ești decât de locul în care te afli. Da, desigur că locul își are farmecul lui, marea în mod special, drumeția de munte, sau orașele (mari) în care încă nu am fost, dar fără oamenii potriviți vacanța nu poate fi la fel. Omul sfințește locul. Am mărturisit cândva unui prieten un lucru pe care l-am făcut și pe care nu trebuia să-l fac, am plâns stânjenit pe umărul lui. Terapie n-am făcut niciodată în mod direct, dar consider că o formă de terapie poate fi o carte bună pe care o citim, sau un dialog de care avem parte, sau pur și simplu sentimentul de apartanență și de acceptare într-un loc sau între niște oameni. De varianta asta de terapie am avut parte din plin. Am muncit prin țări străine, și nu totalmente printre străini, dar munca multă și faptul că m-am simțit ca printre străini o bucată de vreme, a fost o experiență dură pentru mine. Gândul că se va găta, că nu e permanentă situația, că are scop precis și realizabil, gândul că în orice câștig e o pierdere m-a ajutat să rezist atât cât a fost nevoie. Deși dură, a fost o experiență benefică, cam cum e armata pentru unii băieți.

De cele mai multe ori îmi place ce văd în oglindă. Un pic de burtă, un pic de cocoașă îmi provoacă zâmbet sau încruntare, și de cele mai multe ori ambele se rezolvă nu neapărat cu sportul pe care nu-l prea fac, ci cu îndreptarea spatelui, cu statul drept.

Aparențele contează într-o relație în sensul că de cele mai multe ori alegem în grabă să fim superficiali, nu avem sau nu ne facem timp să săpăm dincolo de aparențe, și suntem mereu în schimbare. Într-o relație pe termen lung aparențele devin secundare pentru că se cunosc adâncimile, dacă se cunosc, dar aparențele pot fi cel puțin enervante uneori – ca atunci când noi, fiind frumoși, ne îmbrăcăm neelegant sau neasortat, sau nepotrivit…și ochiul celuilalt e deranjat.

Mi-e greu să identific un film ca fiind ăla care mi-a plăcut cel mai mult – filmul meu favorit – pentru că am văzut multe filme și unele dintre ele extrem de bune ca poveste sau realizare. Îmi plac filmele care nu prostesc omul pe față. Îmi plac filmele cu final neașteptat gen “The sixth sense”, cele SF, care te poartă spre ceva dincolo de ceea ce există sau cunoaștem, cele istorice sau inspirate dintr-o poveste adevărată. N-am prea plâns în viață, nu-mi aduc aminte. Țin minte totuși un fior adânc de durere pe care l-am șimțit într-o dimineață, după ce a găsit cățelul foarte frumos și simpatic pe care-l aveam, spânzurat în propria lui joacă între firele unui covor pus la uscat – deci asta înseamnă să pierzi pe cineva, mi-am zis atunci, ăsta-i fiorul ăla de durere. Am mai plâns în spital, sus la terapie intensivă, nu de mult, mai mult de emoția vieții, decât din alte pricini. Nu prea plâng. Uneori mi-e dor să plâng, fără să-mi doresc neapărat să mi se întâmple sau să am parte.

Pe bunici nu i-am cunoscut prea bine, un pic bunicile, dar nici pe ele foarte tare. Mi-ar fi plăcut să-i cunosc pe bunici, să petrec timp cu ei, să mă învețe sau să-mi povestească una, alta.

Îmi place toamna – e anotimpul meu preferat pentru că m-am născut toamna. Îmi place bogăția ei de roadă și de culoare, de nostalgică transformare, de dăruire. Îmi place și primăvara, dar altfel. Dintre toate culorile cel mai mult îmi place amestecul lor și nuanțele.  Crăciunul îmi place cel mai mult între sărbători. E diferit din multe puncte de vedere de celelalte sărbători, care pe lângă el par banale, șterse. Lumini, căldură, cadouri, voioșie, prieteni, familie, mâncare, zâmbet…parcă în perioada aia toți oamenii sunt puțin altfel, într-un sens bun.

Îmi place mult ploaia, și aia măruntă și caldă prin care te poți plimba, și aia zbuciumată și dezlănțuită de care te ascunzi și fugi. Nu mă sperie moartea, mă atrage ca un fel de curiozitate fără să facă din atracția ei o tendință morbidă. Mult mai plină de mister și de curiozitate e viața. Cred în existența lui Dumnezeu, fără de care nu-mi pot explica sistemele deosebit de complicate și risipa de artă a lumii. Se pare că sunt alergic la ambrozie, și la bacteriile pe care le scoate din tuburile mașinii aerul condiționat. Îmi plac mâncărurile reci, tăiate atunci de mine cu cuțitul din bucata cea mare…dar atâta vreme cât mâncarea e gustoasă…e o mâncare preferată. N-am un restaurant preferat, nu prea mănânc la restaurant din pricina banilor mereu cu destinație precisă, și nu prea știu să gătesc, dar da, îmi place să încerc și să văd rezultatul amestecului de alimente. Curățenia e importantă, desigur, dar consider că nu trebuie exagerat. Casa trebuie să mă slujească pe mine, nu eu pe ea.

Nu-mi prea cunosc opiniile politice, dar mă dezgustă jocurile murdare și oamenii care odată ajunși sus uită să-i mai slujească pe alegătorii lor, se slujesc doar pe ei și interesele lor. Ăia sunt hoți, nu politicieni. Nu-s feminist, deși cred în egalitatea șanselor, dar tot așa cred că anumite joburi sunt pur masculine, iar faptul că se potrivesc unor anumite femei e o excepție. Florile de câmp sunt florile mele preferate. Muzica folk care poate fi ciupită pe corzile chitării mă atrage, dar și jazul sau muzica clasică. Îmi plac mai mult pisicile decât câinii, dar dacă aș sta la casă as prefera să am și pisică și câine. Yeap, mi-aș dona părul dacă aș stii că ajută într-un mod concret. Crește altul.

Pe malul pietros și nisipos al unei insule mi-aș petrece luna… de pe cer, sau pe străzile întortocheate ale unui oraș vechi. Mi-ar plăcea să locuiesc în mai multe locuri nu doar în unul singur. Și la oraș și la țară, și la casă și la bloc, și pe bulevardele aglomerate și pe străduțele liniștite. Mi-ar plăcea într-un orășel de munte, în Italia sau Elveția. Gumă, bomboane? Nu cred că am preferințe de genul. Mă cert când sunt furios, zic varianta pe care o văd eu, exprim nedreptatea care mă face să fiu furios…sau tac și rabd și aștept momentul potrivit, pe care îl mai și pierd. Îmi place mai mult argintul decât aurul. Îmi plac inelele late. Nu aveam gașcă în liceu, eram cam ciudat, cam timid, cam retras, puțin sociabil, oarecum misterios.

Nu știu care e echivalentul meu în regnul animal, sau dacă am unul, dar pasăre mi-ar plăcea să fiu, floare nu. Admir oamenii care au scormonit până au înțeles cine sunt ei, ce cred, ce vor, și și-au urmat visele, și-au apărat crezurile cu demnitate și curaj. Nu-mi prea exprim sentimentele, așa că dacă anumite gene sunt răspunzătoare pentru aspectul ăsta, mi-ar fi plăcut să am mai multe gene “expresive”. Nu, nu mă îngrijorez că o să fiu o persoană jalnică, deși pot fi dificil și foarte enervant uneori. Propriile alegeri greșite cred că sapă cele mai multe răni în mine.

Simțul valorii, sentimentul valorii vine, cred eu, în urma unori realizări recunoscute și de alții, și lipsa lor poate produce senzația că nu valorezi nimic – dar din fericire niciodată nu am crezut așa despre mine, deși sunt încă în căutarea valorii mele specifice. Când sunt trist nu prea mă fac oamenii să mă simt mai bine, nici chiar atunci când încearcă, reușește mai degrabă textul unei cărți. Sunt dificil când sunt trist, paradoxal. Dacă mă bagi în seamă te alung, dacă nu mă bagi în seamă sufăr. Sărutările le prefer îmbrățișărilor, deși nu cred că se poate generaliza. Casa mea e o variantă de ordine dezordonată. Mi-ar plăcea să am mai multe mașini. O mașină de teren, o alta de viteză, un motor, o bicicletă de munte. Tragismul vedetelor nu mă interesează. E prețul pe care-l plătesc pentru a fi vedete. Oamenii se distanțează pentru că nu sunt înțeleși, nu sunt acceptați, și astfel răniți în încercarea lor de a se apropia. Dacă eșecul încercării se repetă, urmarea e distanțarea între ei.

Natură versus hrană? Nu înțeleg ce și cum. Cred în rai, desigur, pentru că existența lui Dumnezeu presupune multe alte existențe. Dacă raiul e un loc sau mai mult o stare, trebuie răspuns în varianta unor teologi. Cred că e un loc, dar mai mult o stare. Cred că există și extratereștrii, da, și cred așa după următorul raționament: Există enșpe mii de feluri de flori, de păienjeni, de păsări, etc., de ce n-ar fi în univers și enșpe mii de feluri de oameni? Nu știu despre sirene, dar de ce nu? Nu știu despre reîncarnare, dar de ce nu? Nu cunosc altă carte mai adâncă și mai valoroasă ca stil și ca învățătură decât Biblia iudeo-creștină. Bucuria îmi place cel mai mult. Deznădejdea îmi place cel mai puțin. Hmm, cea mai bună zi pe care am trăit-o vreodată? Azi! Cea mai bună zi care va veni, bănuiesc că-i mâine, și ar mai fi aici zilele alea în care un anumit vis, o anumită dorință devine realitate, o vezi împlinită, realizată. Zilele astea sunt cele mai bune zile. Un fel de zile de toamnă.

Nu putem oferi protecție decât pentru că ni se acordă, pentru că am văzut cum se face. Bănuiesc că îmi place mai mult varianta în care ofer protecție, decât aia în care mi se oferă. Nu reacționez prea bine la durere, o vreau plecată, izgonită, încetată. S-ar putea să o sufăr în răbdare, pentru o vreme, dacă stiu că după se gată. Dacă aș avea mulți bani aș căuta variante în care să-i investesc, apoi aș călători și mi-aș urmări pasiunile, curiozitățile. Banii îi schimbă pe oameni, da, pentru că le oferă putere și nu toți știu să se folosească bine de ea, sau să nu se lase acaparați de ea. Nu știu cum aș reacționa sau acționa cu multă putere în mână, și/sau dacă aș rămâne vertical.

Scrisul? Ooooo e bun! E foarte bun, în funcție de conținutul lui. Scrisul e o mină cu bogăție, și când citești scrisul altora, ca mod de îmbogățire, ca ochi de împrumut, și când pui pe foaie scrisul propriu. O descoperire de sine și a lumii de gânduri de care nu erai conștient, sau a cărei adâncime nu ai sondat-o încă. Dacă aș lua-o de la început aș căuta să aleg mai bine pe termen lung, să nu repet greșelile identificate ca greșeli, să îmi ascult mai mult inima, să țin cont mai puțin de părerea celorlalți. Greșeala cea mai mare consider că e atunci când în loc să încerc, mă tem, și când mă nemulțumește ceva, în loc să caut o alternativă, mă complac și sufăr în tăcere și frustrare. Engleza o vreau fluentă, dar și orice altă limbă de circulație internațională, sau de ce nu, una obscură.

Nu prea cred că știu să-i iubesc cu adevărat pe alții, așa cum mă iubesc pe mine. Și s-ar putea să nu știu cu adevărat să mă iubesc nici pe mine. Înțeleg că sunt unic și că ce am de oferit e unic, în felul ăsta remarcabil. Nu știu exact dacă sunt un reformator, un pacifist, unul care obține ce își propune, un individualist, un provocator, un investigator, un entuziast, un loialist, unu care ajută, sau ce alt tip de personalitate am, dar ținând cont de jobul pe care-l am, de înclinația mea spre varianta didactică, am constatat că îmi place să încerc să creez un context situațional și de gândire care să il ajute pe celălalt să vadă bucata care-i scapă la momentul acela.

Orice sistem se poate îmbunătăți atunci când i se identifică hibele, când e diagnosticat corect și când există variante alternative mai bune. Variante practice care să funcționeze într-un context sau situație dată.

Sinucigașii, cred că-s chiori…sau ajung într-o situație care mă depășește ca înțelegere, așa că sigur vorbesc prostii despre situația asta extremă. Aș încerca să le arăt parte din frumusețea vieții pe care o pierd aruncându-se în moarte. Nu știu care-i amintirea preferată din copilărie, e mai degrabă un puzzle făcut din mai multe frânturi de amintire, un pic de aici un pic de acolo…alergarea înaintea norului din care ploua…fără să mă plouă, meșterirea unei săbii, demontarea unui ceas…10–le în urma unui răspuns corect la geografie, o laudă din partea tatei.

N-am mai scris de mult scrisori, ultima cred că a fost către ai mei acasă, mai mult către tata. Acum există varianta electronică a emailului, dar e un mijloc mai puțin personal, mai mult business. Cadourile cele mai faine cred că sunt amintirile cele mai faine. Prefer cafeaua ceaiului, și uneori ceaiul în locul cafelei. Nu știu un sfat concret primit de la cineva pe care să-l consider ca fiind cel mai bun, dar am primit o mulțime de sfaturi bune din carți, indirect de la autorul lor, pe care mi le-am însușit și aplicat. Am plâns în două nopți la rând, prima dată de emoția vieții, si apoi de nervi că nu puteam dormi și nu-mi găseam o poziție confortabilă în care să stau.

Nu-s mare sportiv, nu prea-s bun la jocurile sportive, nici măcar la cărți. Mai degrabă cele de logică. Timpul zboară, presiunea de a mă așeza la casa mea ea e mai degrabă o etapă de dorit, nu ceva ce trebuie neapărat înfăptuit…parte din etapele devenirii. Văd ținuta trupului când cunosc pe cineva, body-language-ul, ce arată și ce încearcă să ascundă, felul în care vorbește, zâmbește, felul în care își alege cuvintele.

Nu știu ce animale de companie nu suport…tarantulele sau șerpii. Mie frică cel mai tare de momentele în care nu mi-e frică, nu știu să am alte fobii. Am vrut întotdeauna să fiu curajos, și descopăr de multe ori că nu am curajul să fiu. Când sunt copleșit de tristețe încerc să schimb decorul, gândurile, contextul. Să mă duc pe mine în altă parte sau stare din care să văd lumea altfel, pentru că știu că tristețea respectivă e parte dintr-o perspectivă parțială, sau parțial eronată. Încerc să schimb perspctiva sau măcar să o completez. Nu mi-aș face operații estetice…consider că n-am motive. Schiez și-mi place. Acasă e acolo unde te simți cel mai în largul tău, acolo unde respiri aerul libertății și al acceptării, a posibilității de a fi așa cum ești, fără opreliști. Unde poți să te manifești și poti așeza lucrurile așa cum vrei, unde te poți odihni.

Politețea e importantă, folosirea ei la locul și momentul potrivit e o dovadă de inteligență, de maturitate și de înțelepciune din partea celui ce face uz de ea. Oamenii nehotărâți sunt imaturi, fricoși sau lași. Războiul poate fi justificat ca fiind ultima variantă de îndreptare a unor nedreptăți grave, atât!

Mă sperie viteza cu care trec anii. Cred în efectele benefice ale terapiei. Viață vreau de la viață. Partener caut în partener. La mine vreau să schimb viteza cu care reușesc să mă adaptez schimbărilor pe care inevitabil viața mi le scoate în față, pentru a mă bucura și pentru a obține cât mai mult în favoarea mea și a celor aproape mie, în contextul lor. Lumea nu poate fi schimbată, nici cucerită câte vreme nu suntem în stare să ne cucerim sau să ne schimbăm pe noi înșine prima dată.

Sunt, printre altele, suma experiențelor mele, – cum se știe – cel pe care reușesc să-l (re)găsesc în palatul memoriei mele și al altora. Vreau să fiu tot ce pot deveni, dar în varianta mea mai bună, nu în cealaltă. Oricum, nu ajunge să vrei făr` a putea!!

“Eu sunt numai numele meu. Restul e tu…” – vorba poetului.

Publicitate

…modul în care se strâng toate

Câte soiuri de călătorii pe lume. Pe unele dintre ele le parcurgem, suntem norocoşi că ne ies în faţă şi le păşim, iar pe altele doar le privim de departe sau le visăm. Şi alea privite şi alea visate până la urmă tot călătorii sunt. Se împletesc aşa cum cărările peştelui îi sunt înot, sărind una peste alta în repeziciunea apei, în însăilarea pe care inotul lui şi curgerea ei o transformă într-o mare şi minunată pânză sub ochii privirii şi ai gândurilor noastre. O călătorie iniţiatică prin care nu doar că luăm contact cu lumea atingând-o cu paşii, degetele, ochii şi gândurile, dar o dublă călătorie dacă nu triplă sau cu mult mai mare, în care ne întreţesem cu tot ceea ce ne iese în cale. O călătorie poetică în care via se poate coace din vale până-n cules, în care tot ceea ce folosim ca să înfăptuim călătoria este extraordinar de minunat, cu mult mai minunat decât strada prăfuită pe care toamna o spulberă până dă de măduva pământului, aruncând înaintea ei nu doar anotimpul de dinainte ca pe o haină de care se dezbracă, ci şi ca de un bilet de intrare, aruncând hergelii de praf înaintea ei, torţe de tăcere. Parola de intrare în noi ne este cunoscută şi necunoscută deopotrivă, şi dacă nu avem în noi călătoria aceasta de cele mai multe ori nici nu o putem parcurge, şi totuşi o facem cu voia sau fără voia noastră, în serile de vară în care lancea ce-a ucis ziua se sterge de cârpa albastră a cerului de-o înroşeşte toată, iar ochii noştri văd şi nu văd tot ce se petrece. Călătoria aceasta poetică este nelimitată, eşte infinită ca înţelesul cuvântului pe care nu-l înţeleg.

Viaţa este numitorul comun a tuturor acestor călătorii, este nodul în care se strâng toate, este suma lor. Când ne oprim sau chiar din mers ne folosim de gând ca de un tren cu care ne întoarcem în trecutul pe care-l cunoaştem, călătorim printre amintiri spre ceea ce am fost şi am gândit şi am simţit înainte de aceste mari portrete printre care călătorim acum călătoria aceasta a memoriei. Unele dintre aceste călătorii sunt mai ceva ca nişte concedii, şi am sta acolo în fotoliu sau în şezlongul ce se leagănă sub pomul umbrelă şi am tot călătorii, până când vine cineva sau sună telefonul, sau latră câinele sau un gând al realităţii şi al călătoriei prezente ne smulge de acolo şi ne aduce înapoi. Şi asemenea înotului de peşte, rapid şi săltăreţ, ne mutăm din trecutul acela către viitorul acela, călătorind cu visul ochilor deschişi către ceea ce ne-ar plăcea să fie în viaţa noastră la fel de solid şi de concret ca razele soarelui ce separă ziua de noapte. Călătoria aceasta a visului este mai complicată şi mai nesigură aruncând ca în oala în care amesteci ingredientele, pe lângă cele cunoscute, multe altele tot cunoscute şi dorite, dar şi un pic de mister, de suspans, de emoţie, de tremur în glas, de frică de nou, ca pe nişte mirodenii care dau visului un gust atât de plăcut. Visul cu ochii închişi mereu e undeva în spatele nostru şi ne uităm la el dimineaţa aşa peste umăr, încercâd să îl tragem de sub plapumă ca să-l vedem, încercând să-l aducem afară de acolo din fantastica lume onirică şi să-l punem pe buze, în borcanele cunoscute ale cuvintelor, în cătuşele înţelesurilor care ne slujesc fără să fie conşitente de slujirea lor sau fără ca noi să fim conştienţi de conştienţa lor.

Şi câte şi mai câte alte călătorii mai sunt pe lume în marea călătorie a scrisului în care am pornit. Călătoria oglinzii în care ne aventurăm cu privirea, călătoria cititului în care ne aventurăm privirea sau cu vârfurile degetelor, călătoria urechii în care ne aventurăm muzica şi şoaptele, călătoria iubirii în care ne aventurăm cu inima şi regretăm că nu ne-am luat şi capul, sau în care aventura cerebrală regretă oarecum şi plânge de dorul inimii care-i şoptea că din toate aceste călătorii nu lipseşte niciuna, ci toate sunt la locul lor mai mult sau mai puţin, toate sunt legate între ele în ceea ce nu vom putea eticheta niciodată corect, chiar de am sparge toate borcanele şi am lipi toate etichetele, nemaiputân fi în stare să vedem ce-i cu etichetă, de multe ce sunt. Căci cum ar putea un singur cuvânt să cuprindă toate aceste drumuri, toţi aceşti paşi, toate aceste destinaţii, toţi bocancii şi toate cizmele, toate valizele şi toate cutiuţile din valize, în care un singur inel, sau o pereche de cercei, sau o bucăţică de hârtie învechită de vreme abia dacă cuprinde o frântură dintr-o altă călătorie nespus de aventuroasă, cu nespus de multe detalii şi necunoscute dintre un bărbat şi iubita lui, dintre un copil şi tatăl său, dintre un elev cu un potenţial extraordinar şi profesorul lui superficial şi miop, preocupat de ratele lui la bancă sau o altă mulţime de grijuri îndesate şi ele acolo în călătoria lui etichetată prost. Cum ar putea face toate astea un singur cuvânt când o mulţime de cuvinte reuşesc aşa de stângaci în încercarea lor, stânga şi dreapta modificându-se treptat în funcţie de faţă sau spate, în funcţie stânga sau dreapta.

Soiurile de călătorii sunt de fapt faţetele călătoriei. Geometria a numit-o segment de dreaptă, ia muzica a numit-o cântec, metafizica a numit-o religie, iar fizica a numit-o moarte sau viaţa (nu cred că s-a decis încă). Copilăria şi adolescenţa au numit-o şcoală, iar mama şi tata i-au zis Ionuţ sau Evelin, sau Tao Chao sau Ghiuri, sau nesfârşitul şir din călătoria aceasta a numelor. Tu cum îi zici aşa-i zici, şi aşa va rămâne. Cuiele şi ciocanul i-au zis tâmplărie iar pensula şi culoarea i-au zis şi încă îi zic pictură, şi tot altfel şi altfel îi zicea ciocanul şi dalta, mâna şi fierăstrăul, pomul şi securea, şurubul şi cheia, cheia şi broasca, broasca şi lacul, lacul şi peştele, peştele şi undiţa, undiţa şi magazinul, magazinul şi banii, banii şi valoarea lor, valoarea şi credinţa, credinţa şi relaţiile, relaţiile şi Papa de la Roma, statul şi statul, graniţele şi libertăţiile, paşaportul şi dicţionarul… nu, nu avem voie, nu pot să pun punct, n-am cum, pentru că punctul poartă pe nedrept numele de sfârşit, iar aici în miezul cojii nimic nu se sfârşeşte niciodată, pentru că şi niciodată e etichetat cu eroare, iar despre eroare nici să nu mai vorbim.

Ce se aştepta Columb să descopere n-a prea corespuns cu descoperirea însăşi, însă asta nu o face mai puţin o descoperire valoroasă, extrem de valoroasă pentru nişte oameni care nu erau conştienţi de felul în care arată capătul lumii, unde se sfârşeşte apa şi în ce fel. Călătoria aceasta, expediţia de genul acesta are de cele mai multe ori rezultate diverse, diferite şi uimitoare, şi nu contează prea mult dacă se potrivesc sau nu cu aştepătările, ba chiar este de aşteptat să nu se potrivesacă. Oare înscrierea la facultate nu este o excursie de genul acesta în care intuieşti finalul dar totuşi nu-l poţi cunoaşte de dinainte. Oare căsătoria nu e şi ea o astfel de călătorie în care descoperi mereu şi mereu ţărmul cel nou al celuilalt, în care ancorezi corăbiile sufletului tău cu toată încărcătura pe care ai adus-o cu tine şi întreg echipajul care te-a ajutat şi te ajută să ajungi acolo. Oare nu are fiecare din noi parte de astfel de expediţii, desigur cu variaţiuni pe temă, şi ar fi chiar culmea ca ele să se asemene prea mult, caz în care am ajunge cu toţii în acelaşi loc, iar cert este că şi dacă ne ducem în acelaşi loc având aceeaşi destinaţie, fiecare ajunge într-un loc unic, unic pentru el sau ea, unic în felul propriu şi personal.

Alteori călătorim cu treabă, numind aceste drumuri călătorii de afaceri, ca să dialogăm, ca să negociem, ca să stabilim termenii, termenele, regulile jocului, condiţiile, beneficiile, câştgurile sau orice altceva ce face obiectul şi motivul călătoriei noastre. Dacă se suprapun acestei călătorii cu altele, după cum îmi aduc aminte că flirtau însoţitorii de bord în timpul zborului, deci în timpul serviciului, cu atât mai bine, având parte de un 2 în 1, sau de un 3 în 1. Nu puteai să nu zâmbeşti când îi vedeai cum îşi zâmbesc, cum îşi aruncă priviri pline de drag şi de dorinţă, cum trec unul pe lângă altul pe holul strâmt al avionului. Nu aveai cum să nu adaugi neştiuta poveste din spatele ajungerii la destinaţie, gândindu-te pe unde vor cina în seara aceea, jucîndu-se cu paharele înalte de vin sau unul cu degetele celuilalt. Călătoria mea de afaceri, cu reuşită sau nu, se intersecta cu călătoria lor forţată de servicul pe care şi l-au ales cunoscând doar în parte ceea ce le oferă şi ceea ce se pregăteşte să le ofere cu fiecare zi de muncă, cu fiecare nouă dimineaţă, cu fiecare zbor, fie el al marii păsări de fier, fie acela al sufletului şi al dorului unul către altul.

Dar alteori singura afacere pe care ne-am planificat-o este cheltuirea cât mai pe gustul nostru a banilor pe care i-am adunat cu greu de-a lungul anilor, făcând şi din călătoria aceasta una cu scop precis, ca şi în cazul celei despre care vorbeam mai sus, scopul fiind desigur diferit, însă cunoscut. Şi când se schimbă scopul se schimbă forma şi felul şi eticheta călătoriei, fie că e una de nevoie, să-mi ridic un pachet venit la poştă, călătorie fără de care poate nu m-aş fi întâlnit la momentul x şi în toana y cu domnul sau doamna, cu vecinul sau vecina şi nu aş fi spus, nu aş fi zâmbit, nu aş fi întâlnit în felul acesta interseţia aceea în care paşii gândirii mele, sau a părerii mele au apucat pe alt drum cu altă direcţie. Dar treaba fiind scopul călătoriei mele, scurtă sau lungă, n-am putut decât să ma aflu în treabă şi să o parcurg cu tot ceea ce a presupus ea, cu tot ceea ce a tras după ea, cu tot ceea ce a deschis şi deschide înaintea ei. Alteori treaba e un fel de curtoazie, că mă duc sau te duci să vitezi un prieten, o rudă, o parte din neam care se află în spital şi se bucură de vizită mai ceva ca de medicamente, astfel încât bucuria celui vizitat ajunge să fie bucuria mea, fără să fie o bucurie sau o plăcere egoistă care se mă aibă în vedere doar pe mine şi câştigul meu. Scopul diferă mereu, dar el niciodată nu este singular ci mai degrabă multiplu, şi atunci când zicem că un drum are un singur scop, eu zic că nu vedem că se poate circula pe el în ambele sensuri, chiar dacă într-un capăt cineva a pus semnul de acces interzis iar în celălalt capăt semnul de sens unic. În ciuda acestor semne pe strada respecivă se poate merge şi înainte şi înapoi, ceea ce înseamnă că multiplul acesta de sens este superior regulilor sau interdicţilor, sau părerilor sau credinţelor că atunci când mergem la New York mergem doar la New York..

Scopul nu este doar să ajungem, nu, nu, nicidecum, ci mai degrabă să ne bucurăm de călătorie evitând să avem în cap doar finalul, doar momentul ajungerii. Pentru că e ştiut faptul că cu cât ajungem mai repede cu atât se gată mai repede ceea ce trebuie să reprezinte un scop în sine şi un mijloc deopotrivă. Dar cum să zici că doi-ul e doi şi în acelaşi timp e şi patru? Ei iată că nu toate matematicile sunt la fel după cum atunci când il socotim şi numărăm pe Dumnezeu care a făcut lumea asta în care călătorim, şi care călătoreşte şi ea în noi, unu şi cu unu şi cu unu fac Unu, nicidecum trei. Şi dacă mergem la munte nu e totuna cu mersul la mare, destinaţia făcând călătoria atât de diferită, atât de dia-metral opusă în aşteptări cărând după ea slipi şi nu bocanci, sau dinpotrivă pelerină de ploaie şi nu slipi.

Ce să mai zicem despre experianţa diferită pe care orice călătorie o poartă cu sine în funcţie de mersul pe jos sau mersul pe bicicletă, de tam-tamul trenului sau aerul condiţionat al maşinii, sau a oricărui alt mijloc de transport pe care l-am putea folosi ca pe o slugă credincioasă, ca pe un asin pentru cărat poverile, ca pe un prieten tăcut şi supus care să ne ţină companie. Nu faci bătăruri în talpă dacă te dai cu trenu’, prin urmare experienţa şi durerea e alta, pentru că trebuie să plăteşti bilet, pe când dacă mergi pe jos nu trebuie să plăteşti bilet ci trebuie să plăteşti preţul bătăturilor în talpă. E şi ăsta un preţ cu siguranţă, adică un preţ al lui Aladin cu care zburăm din loc în loc, când mai confortabil când mai invers, ba cu ameţeli de înălţime sau urechi înfundate, când cu gleze umflate… şi ce? Chiar aşa, şi ce? Mai contează exact în ce constă diferenţa, de vreme ce de mers tot mergem, de ajuns tot ajungem, de folosit ceva tot folosim, dacă nu pentru a trăi ca în cazul oxigenului, atunci pentru a trăi frunzele, ca în cazul dioxidului de carbon.

Şi cine zice că nodurile se opresc aici…?

căutare rotundă

într-un zodiac (chinezesc îmi pare)

ochiul s-a oprit şi-a pus o-ntrebare;

curios din fire şi cam agitat nu şi-a dat odihnă

până n-a aflat ce cuvânt descrie tainica-mi făptură

şi când l-a găsit l-a trimis spre gură

care fără grabă însă nici încet

pe sonore unde i-a găsit valiză şi i-a pus şi nume

i-a zis: analiză

 

drept să spun acuma şi mărturisind am tendinţa asta

să mă cam întind

pân’ spre dimineaţă tot pun la-ntrebări

şi iau iară firul şi-l despic în două şi apoi în patru 

şi apoi în nouă

rătăcesc pe drumul ăstei căutări mă opresc şi-n casa

doamnei supărări

încercând să aflu rostul vieţii mele

până ce spre seară pe sub pleoape grele

(sub povara aspră a gândurilor mele)

mă aplec sub ele şi mă las învins şi străbat tărâmul

care pare nins de o altă lume:  nu ştiu de-i mai bună

stau şi-ascult la gândul care vrea să spună să pornesc din nou

a mea căutare

vreau şi nici nu vreau

însă tot mai tare răsună ecoul gândurilor mele

să ascult de ele sau ele de mine ? …

 

nici acuma încă nu ştiu ce-i mai bine

… vorbeam de tendinţa ce o am în mine să cercetez totul

să analizez

recunosc că nu ştiu să finalizez:

dacă ştii răspunsu-ndură-te de mine

eu plec că am treabă: cercetez, ştii bine !

 

Numele tău

„Mi-am acoperit ochii cu un val în fiecare an
ca să scriu bucuria numelui tău pe nisip,
cu riscul de a nu-l mai putea şterge…
şi n-am greşit.

Numele tău rămâne acoperit cu iubirea din privirea mea
ca să nu-l găsească nimeni.
Nici chiar timpul.

Am pus apoi nume numelui tău
şi i-am zis MINUNE,
pentru că, totuşi, e atâta puritate în iubirea asta!” – Gabi Matyas

litere rupte de nume

ptr. că au rupt litere din numele Tău şi au lăsat urme să se aştearnă peste era să mă împiedic. cu noroi pe degete m-am aplecat fără să pot trece, le-am adunat şi n-am ştiut să le aşez. mi-am rupt cămaşa în faşii şi le-am legat una de alta dar nu se mai vedea nimic.

le-am pus atunci în traistă şi le-am dus acasă să cumpăr lipici şi să le pun la loc dar nu stăteau oricat am încercat. am întrebat atunci în stanga-n dreapta de ştie cineva de ce? cum aş putea să întregesc frantul Tău nume, de se găseşte vre-un lipici pe undeva? şi mi s-a spus că este-o carte ce-i plină de fraturi şi lucruri frante şi zdrobite, relaţii, vorbe, viitor, suspinuri – şi că pentru a se putea remedia, El posesorul numelui din ceruri s-a rupt de cer, de casa Lui, şi-a dat cămaşa ca să fie ruptă, tăria lui s-a frant ca ceva slab şi barba i s-a rupt şi firul vieţii cand trupul i s-a rupt să curgă printre crăpături un roşu antidot. un fel de nod ce înnoadă ce e rupt şi rupe  ce e-ntreg.  litere frante cu roşu printre ele ce se-ntregesc în suflet frant. fiindcă am rupt litera numelui Tău şi am ştirbit din reputaţia ta călcand-o’n paşi…