Arhive pe etichete: adevar

desigur că da…

Standard

…adevărul este o variantă pe lângă variantele adevărului!

…căzut pe pământ

Standard

Adevărat, adevărat vă spun că dacă grăuntele de grâu care a căzut pe pământ nu moare, rămâne singur; dar dacă moare, aduce mult rod.” – Isus, puţin înainte de patimile Sale…

…şi noi? Trăim murind? Trăim ca să murim?

Nu doar că trăim spre moartea noastră, însă moartea se pare că este o condiţie esenţială a vieţii. El, bobul de grâu, este rodul morţii altui bob de grâu, şi viaţa lui rodnică, viaţa lui viitoare, înmulţirea şi prelungirea lui depind în mod imperios de moartea lui.

Lasă sacul, lasă podul, lasă vremea aceea… şi cazi din mâna celui ce te aruncă. Mi-am întors ochiul interior spre interior şi am orbit faţă de întreagă cealaltă parte – nimic din afară nu mai străbate, nu mai pătrunde nicio fecundare cu binefăcătorul exterior, ci doar o măcinare care diminuează treptat roţile interioare ale gândului şi simţirii.

Lasă siguranţa uscăciunii care e diferită de adâncimea întunecată şi de speriat a pământului. Cazi în pământul morţii – nu mai trăi cu trupul şi capul şi sufletul în norii din podul acestei case pământeşti, desprinde-te sau roagă-te să se găsească cineva, o mână, care să te ia şi să te arunce, în ciuda lipsei propriului mecanism de locomoţie – şi mâna aia să te arunce într-un pământ pregătit mai dinainte, şi nu aşa la întâmplare să cazi aiurea din sac pentru că s-a răsturnat şi nu mai era legat la gură, ca să devii înghiţitură şi prânz unei vrăbii proaste, unei găini sau unei ciori, şi tot viitorul tău de pâine să devină istorie posibilă doar.

Şi în loc să devină cina unei păsări, el bobul de grâu, sau tu mai bine,…a unei pasări care are la ea propria moară interioară şi propriul cuptor lipsit de dospire – mai bine ajunge să devină roadă, fir – să simtă moartea şi învierea din toate încheieturile, creşterea, ploaia şi roua, vântul; legănarea lângă alte fire, dansul că aparţine întregului câmp, cu legea gravitaţiei în rădăcinile mici şi cu imensitatea cerului deasupra,  şederea acolo în lan în învecinarea florilor de mac, să vadă răsăriturile şi apusurile, să audă muzica ploii şi tobele tunetului şi printre mustăţile proprii şuieratul vântului.

Da, ajunge hrană până la urmă – bucată dintr-o pâine dospită, frământată de mână, rupt în bucăţi şi transformat în pulbere albă, în îmbucătură prin căldura coacerii. Da, ajunge să devină toate aceastea..dar numai după ce a gustat anotimpurile anului cu frumuseţea lor. Da, are parte de puţină moarte ca să aibă parte de multă viaţă şi de toată experienţa rodnică ce vine odată cu ea.

El…bobul de grâu.  Noi?… nu ştiu…

new-life

“Paradoxal mai lucrează Hristos şi cu păcătoşii, cu viaţa şi cu moartea. Karl Barth scrie: harul îndreptăţirii e viaţa noastră, harul sfinţeniei e moartea noastră. Ceea ce înseamnă că, în operaţia îndreptăţirii, Domnul îi spune mortului (adică păcătosului): trăieşte! Apoi, după ce l-a scos din păcat, cu alte cuvinte din moarte, şi l-a chemat la viaţă, tot El îi spune celui acum viu: mori! Păcătosul căit – fostul mort care a fost chemat la viaţă – urmează acum să moară la cele lumeşti. “Sub aceste două determinări şi nu sub vreo alta trebuie să fie trăită viaţa (creştină).

Iată întreagă dialectica lui mors et vita: întâi te înviază, apoi te omoară: ca să fii cu adevărat viu. Aa, dacă asta-i viaţa, viaţa nu e uşoară, e un fel de moarte. Noi tot zicem: viaţa, viaţa e aşa şi pe dincolo… dar poate că nici nu ştim cum e viaţa adevărată (după cum nu ştim ce e moartea), poate că bâjbâim în zăduful apăsător al penumbrelor unul limbus şi printre confuziile unui vag limbaj…”Nicolae Steinhardt,  “Jurnalul Fericirii”

existenţă:

Standard

„…sunt aici, în inima adevărului sumbru!” – John Fowels

359848_relative-nature-of-existence-carved-carrara-marble-ten-times-life-size-12500-sold

* poza de aici

piatră de betel

Standard
încep să mijesc adevărul acesta: tu
eşti mai grozav decât… ce faci ?
dumnezeule dă-te jos din ceruri
pentru ce te-ai cocoţat acolo de zici că te-am speriat
prinde capătul ăsta de funie ce-s eu
bucata asta de treaptă…
 
când mă simt apăsat îmi simt rostul
iar când sunt călcat în picioare
poate că se-ntâmplă numai şi numai
ca să urci şi să cobori tu
 
magazinul din colţ nu mai vinde pietre de betel
iar pe mine nimeni niciodată nu m-a strigat iacov
n-am şchiopătat din şold şi
nu m-am luat la trântă cu îngerii
însă încep să mijesc adevărul acesta
 
 

căderea gândului pe gânduri

Standard
stăteam pe gânduri în genunchi
şi le simţeam înţepătoare
zdrobite coji de nuci cu miez
de gând care mă doare
 
mă sprijineam de ele lin
ca de o trestie ascuţită
ce străbătea dulce venin
cum umbrele prin ape anin’
… o umbră ce-i mai mare
 
îngenuncheat de greul lor ce năvăzut m-apasă
mă las purtat de lanţul-zbor
ca peşte prins în plasă
şi mă prefac că nu mă dor
mă mint că nu îmi pasă
 
dar şi minciuna e un gând
o coajă-nţepătoare
ce leagă-n rândul ei un lanţ
cum becul nu-şi mai are rost
flacăra lui dispare
când zorile în mreaja lor
au prins lumina-soare
 

potrivire

Standard

Nu vorbele în sine mă dor, ci adevărul lor.

de noaptea ţării mele

Standard
dacă încă mai există lumină (şi există!), ea trebuie aprinsă!
ca lumina să se aPrindă, de obicei tre’ să aibă loc o „întalnire” (+&-)
degeaba avem Lumina, daca nu umblăm pe „calea” ei, dacă nu o urmăm; (aşa cum facem cu lanterna în noapte)
cand nu e lumină e noapte
cand nu vedem suntem (ca şi) orbi
cand nu vedem, rătăcim, mergem oriunde călăuziţi de oricine
de noaptea ţării mele, nu îmi doresc neapărat o „torţă” mare ci mai degrabă mai multe „lanterne” mici. lumina mea şi lumina ta
realitatea este că: „…odată venită Lumina în lume, oamenii (eu şi tu) au iubit mai mult întunerecul decît lumina, pentrucă faptele lor erau rele. Căci oricine face răul, urăşte lumina, şi nu vine la lumină, ca să nu i se vadă faptele. Dar cine lucrează după adevăr, vine la lumină, pentruca să i se arate faptele, fiindcă sunt făcute în Dumnezeu.” Evanghelia după Ioan 3:19-21

* poza de AICI

la biserică

Standard

„Sunteţi în cel mai bun loc cu putinţă”- ce pretenţie ! şi asta din cauza unei posibile întâlniri cu adevărul (o bucăţică de adevăr pe-o linguriţă subiectivă într-un ceai lăuntric imens – dulceag fără acreala realităţii…)

bătălie

Standard

Câte un adevăr înţeles spulberă multe minciuni acceptate.

poeme mincinoase

Standard

adevărul poemelor mele a murit

s-a înecat pe malul foii de plumb din care-şi făcea Bacovia ţigările şi pâinea pe care-o fuma în anotimpul plumburiu al ploii

adevărul poemelor mele s-a înecat în moartea ce răsare plumburiu ca un zâmbet, plombat pe faţa unor cuvinte inutile

adevărul poemelor mele s-a îngropat – aşa cum praful s-aşterne pe timp îşi aşează moartea înghiţiturile fără să se înece, făr’ să se sature

am îngropat adevăru-n poeme:

să testez învierea – făr’ să am dreptul. ştiam de mai demult că plumbu-i greu, că-n fiecare zi moare o zi

istoria-şi îneacă malul prezent cu apele şi valurile ei şi le îngroapă în albumul de plumb al uitării

am îngropat adevăru-n poeme:

aceleaşi poeme din care cresc pomii în nisipul din care se-agaţă geamurile-n crengi

ferestrele învierii pe care le sparg copiii cu joacă, cioburile din care-mi înseilez poemele mincinoase

la următoarea intersecţie încotro?

Standard

Singura regulă a postmodernismului e că nu există reguli! – (adică există, din cate înţeleg eu, însă ne place să o respectăm doar pe asta din urmă/ one above all)

nu ştiu exact cine a zis-o pentru prima dată (apropo de lipsa de exactitate, tot constat că sunt multe pe care nu ştiu cine le-a zis, însă „indicatorul” scris sau zis (de cineva) nu face decat să îngreuneze „traficul”) – pe „harta” mea trebuie să subliniez sau să tai „indicatorul” asta, să hotărăsc repede de face parte dintre drumurile bune sau cele infundate, din desaga prietenilor sau a duşmanilor (false friends), a celor adevarate sau false.

Singurul adevăr absolut e că nu există adevăr absolut! – iar dacă totul e relativ… şi de aici începe o lungă şi nesfarşită dezbatere, un şir nesfarşit de cauze şi efecte. iar dacă adevărul absolut e altul decat ăsta scris mai devreme, şirul nesfarşit de cauze şi efecte îşi schimbă direcţia!

Cea mai bună metodă de a face faţă ispitei este ceadandu-i! –  parafrazare Oscar Wilde. oare nu are şi el dreptatea lui? nu mai stă ispita la uşă, nu mai aud „bătaia” ei enervant de atrăgătoare, doar i-am deschis uşa şi am invitat-o înăuntru. şi pe urmă? că barca e în apă e ok! că apa e în barcă, nu mai e ok!

asta ar fi o mică verificare a „indicatoarelor”, a hărţilor pe care mi le pot însuşi de oriunde şi după care AR TREBUI (după mulţi) să îmi continui şi astăzi călătoria

dacă refuz şi îmi iau alte indicatoare în viaţă „destinaţia” ar trebui să fie alta, nu? chiar dacă tovarăşii de drum sunt mai puţini (oare ce contează mai mult tovarăşii de călătorie, hărţile sau destinaţia?)

în urmă cu aproape 2000 de ani, un nazarinean pe nume Isus (pe care naţiunea noastră creştină o să-l sărbătorească peste vre-o cateva zile) a avut curajul să afirme despre El însuşi ( afirmaţie pentru care a fost gata să plătească cu viaţa ) „Eu sunt CALEA, ADEVĂRUL şi VIAŢA! Nimeni nu vine la Tatăl (la Dumnezeu Tatăl) decat prin Mine!” – Ioan 14:6

în intersecţia afirmaţiei Lui cu multe alte afirmaţii: ÎNCOTRO?

dacă urmez un drum, înseamnă că mă depărtez de altul! dacă o iau la dreapta, înseamnă că nu aleg stanga! – ăstea sunt „cugetări” a la Băse’ „vara nu-i ca iarna!” 🙂  şi nici nu are cum să fie, tot aşa cum stanga nu-i ca dreapta, adevărul ca minciuna, prietenii ca duşmanii, răul ca binele…

în următoare intersecţie încotro?

lipsa subiectului de conversaţie este un subiect în sine

Standard

se poate să rămanem fără subiect de conversaţie?

nu mai ştiu cine a scris pentru ca eu să citesc şi să ţin minte: „oamenii care nu au secrete unii faţă de alţii nu vor căuta niciodată subiecte de conversaţie. ei vorbesc din adancul inimii lor, spun mereu ceea ce gandesc”

A sau F?

true or false?

adevărata smerenie nu e conştientă de ea însăşi ![?]

Standard

zice Costache Ioanid într-o poezie „ca-n grădinile iubirii am lăsat omida firii să ne strice trandafirii…”

imi vin in minte cuvintele lui citind din blog în blog unele comentarii. încă odată zilele trecute am vazut şi am simţit cum „viaţa şi moartea sunt în puterea vorbei, a limbii” (spusă sau scrisă) şi cum satisfăcut de smerenea mea pot cădea în păcatul „mandriei”, cum o impresie greşită poate duce la o altă impresie greşită, şi cum la urmă întrega panză este o scriere ce deşi ar trebui încadrată în categoria scrierilor SF (adică mai mult F decat S) rămane totuşi sub titlul apărării adevărului, a binelui, a frumosului şi a dreptăţii (pe care şi aşa fiecare din noi le înţelegem prin filtrul personal al subiectivităţii).

cu siguranţă soluţia nu e să nu mai scriem, să nu mai comentăm, să nu mai dezbatem, însă fără să stiu dacă se potriveşte sau nu „dialogului” purtat de cei care ne numim sau pseudonumim creştini (dialog la care am fost şi eu părtaş mai mult sau mai puţin), îmi vine în minte vorba marelui Apostol, „din pricina voastră (sau a noastră) e hulit numele lui Dumnezeu între neamuri (între ceilalţi)”

oare nu e greşit să înalţ pancarta BUNULUI SIMŢ, însă el să-mi lipsească din modul în care o prezint?

oare nu e greşit să să-ţi ŢIP la ureche „nu mai ţipa!”

oare nu e greşit să mă mandresc cu smerenia mea?

oare nu e greşit să proclam îngăduinţa, acceptarea, iertarea iar eu să fiu un acuzator?

oare nu e greşit să spun că am iertat dar totuşi să-ţi port pică?

ştiu prea bine că e mult mai uşor să pun întrebări decat să ofer răspunsuri şi că şi atunci cand ştiu răspunsurile, cand ele sunt cat se poate de clare, e mult mai greu să trec de la vorbă la faptă, de la teorie la practică

constat cu regret (personal) că „în grădinile iubirii” – cele considerate de mine aşa şi prin care am dorit să trec pentru a culege o mireasmă plăcută, precum şi în grădinile mele, am lăsat „omida firii” să strice, parcă ne atrage mai mult „tăişul spinilor” decat frumuseţea şi parfumul florii…

„Fraţilor,
mi-au spus ai Cloei despre voi…
         că-n grădinile iubirii
         aţi lăsat omida firii
         să vă strige trandafirii
                din Eden;
         Că din nou la voi pe vale
         toate crengile sunt goale,
         că n-au mai rămas petale,
                nici polen.

Fraţilor,
        să ştiţi că vremea s-a scurtat.
        Las´ să fie holda plină
                şi de spini şi de neghină!
        Grâul lângă grâu să-ţi ţină
                spicu-n vânt.
        Cine-i spin cu flori deşarte,
                spin să fie mai departe!
        Cine-i sfânt, mai sfânt să-şi poarte
                rodul sfânt!”