poezie:

 Când abstractul devine palpabil…

vertizontal

e scurtă prea scurtă latura verticală

cade mereu când s-o sprijin de cer

printre nori printre aburi nu găseşte

nicio spetează nicio aripă

de pasăre cu ciocul înfipt

în gândurile veşnice ale Infinitului

sau Absolutului

 

de-ar fi aripă măcar

invizibilul nimic i-ar sprijini înălţimea

i-ar insufla zborul nicicând visând

orizontala vie ca pe un ideal ci ca pe-o realitate

de care se sprijină invizibil

ca pe-un început de vrej

sau o embrionară încrucişare între

nefiinţă şi creştere

 

„ia-ţi crucea şi urmează-mă !”

scârţâie poarta începuturilor sfârşite

de-o parte şi de alta

îi va creşte în cele urmă şi verticala

până la baterea-n cuie e o palmă

viaţa ce-o simţi apăsare pe umăr

e-un sunet:

sunetul potrivirii

între orizont şi înaltul moment în care 

urechea atinge sunetul şi-l contopeşte

în îmbrăţişare

 

naşterea aceasta din nou ce-i altceva

decât trecut şi viitor împreună

îmbrăţişat şi contopit volum

de roşu vertical şi Nichita orizontal

ce coboară din ceruri ochiul

pe treptele verticale ale privirii

 

(e-o cruce prea grea această vertizontală întâlnire)

 

Publicitate

neadevărul unui orb (sau al unei orbiri)

păşeşte câte o treaptă concretă spre noi

că-i mult prea străin şi-i mult prea departe

abstractul Tău scris pe foile albe

iar ochii de privire ni-s goi

*

când să vedem nu mai este nimic de văzut

poate doar lipsa rămasă în loc

întoarsă cu spatele apropierea s-a abstractizat

rotundul nostru dialog s-a făcut colţuros

spre pătrat

*

eşti Interogatorul de dincolo de geam?

odihna unui scaun şi-a unei cafele

amintirea unui telefon rămasă în gând

şi lista lungă de-ntrebări ce-o găsesc printre ele?

*

mi s-a concret de atâta abstract

fruct necules de brumă pe toamnă

…când s-o coace a gata pleoapa mea albă

călcat-n picioare sub treapta de pas?

…în loc de oftat mai bine o palmă

 

deScriere

Doamne Tu nu eşti litere !
trupul lor nu Ţi-e trup şi nici cale,
de ce Te-nchini ‘naintea lor,
de ce Te cobori în îmbrăcarea lor
ca-ntr-o vale ?

Literele-n română se adună aşa:
ca degetele într-o împreunare de mână,
când doi oameni se întâlnesc sau se despart
iar între ei stă linia aerului pe verticală,
împiedicând lipsa să-i doară.

Alţii-şi lipesc obraz lângă obraz
să cuibărească în incompleta lor literă o rostire,
gestul să-şi facă cuib într-o scriere:
cum se cuibăreşte ochiul exterior în descriere.

Doamne Tu nu eşti scriere !
aşa cum norii n-au nimic  a face cu litera „n”,
nici trupul meu cu imaginea lui,
sau darea din cap cu sunetul „nu”.

Tu Te-aşezi pe câte-un gând întins către Tine
ca o pasăre ce se cuibăreşte-ntre penele ei
şi creşti în trupul vorbelor înţelese de mine,
în trupul rostit al unor idei.

 

povestea a 5 a

E-o poveste cu mult zahăr, sau o vreme c-o poveste;
e o luptă între „nu e” şi rivala ei poveste care „este” !

E-o concretă şi-o abstractă: două linii la o rochie
lâng-un fir ce-i dus departe
cu-o concretă-ntr-o ureche
şi-o abstractă într-o carte.

E-o poveste cu mult dulce, sau un timp ca o poveste;
o iubire între linii c-o rivală a tăcerii şi o veste.

E-un concret şi o concretă,
un abstract şi o abstractă:
când în margine de formă, când în capăt de gândire,
o poveste c-o simţire !