Arhive pe etichete: oameni

verbul a fi

Standard

Oamenii-s fântâni nesăpate…

sevă de arbore genealogic

Standard
de apă sunt oamenii cu multe forme
după chipul dumnezeului de afară
şi nu-s de apă că apa stă dreaptă oriunde
oricând i se liniştesc valurile
i se calmează unda nervoasă
dar ei n-au colţul drept
nici drept reper nivelul mării
acolo… în piept
 
uneori
năvalnici ca apele sunt fiii urmaşii
urmaşii izvoarelor până-n liniştea deltei
alteori
nici nu se aude năvălirea
în liniştea ca de mormând nu-i niciun zgomot
şi-n zgomot nicio curgere din tată în fiu
sevă de arbore genealogic pustiu
 
de apă (ne) sunt oamenii vitali
din ei se evaporă oxigenul sufletului nostru
şi tot cu ei ne spălăm pe mâini înainte de cină
– o mână spală pe alta – şoptim
aruncând câţiva stropi umani peste scânteile umane
ce nemaipomenit ca o sfinţire îmbibată de vină
ne ard şi ne udă
…la rădăcină
 
 

Provocarea lunii noiembrie: NaNoWriMo 2012

Standard

[…]

Cei simpli sunt mai fericiţi decât cei complicaţi tocmai pentru că ştiu să se bucure de produsul final, şi nu răscolesc atât pământul în care au semănat florile până rup florile sau aşează pe ele instrumentele pe care le-au adus ca să se folosească de ele la săpat. Cei simpli sunt înălţaţi de paradoxul smereniei lor pe când cei ce se folosesc de el ca de nişte trepte pe care cresc şi urcă singuri, se împiedică şi cad pentru ca loviţi, juliţi şi cu semnele vinete ale căzăturilor lor să încerce să urce din nou, cu durere şi cu efort. Dar efortul este parte din blestemul spinilor şi al naşterii, aşa că  atâta vreme cât vraja aceasta nu se rupe niciunul dintre noi nu scăpăm de zgârieturi, de căzături şi de naştere.

Căci se nasc în noi în fiecare zi gânduri şi planuri şi dorinţe şi pofte. Se nasc în noi ambiţii şi se mai naşte un alt standard spre care tindem, fiind şi ştiind că suntem, însă dorind să devenim şi să ne naştem. Creşte în noi întreagă acestă stare de fapt şi noi o hrănim cu romane poliţiste sau de dragoste, cu înşiruire de povestiri SF în care fecundăm nişte lumi spre care călătorim, dar nu aşa cum au fost născute pe hârtie de cel care le-a scris, ci adăugând la citirea lor tot ceea ce ochiul şi mintea noastră poate să le adauge. Astfel citind amândoi acelaşi lucru, despre aceeaşi lume, ea nu corespunde întru totul în mintea mea şi în mintea ta, în laboratorul acesta în care şi eu şi tu punând-o acolo o trecem iar prin durerile naşterii, dându-i o altă imagine şi un alt chip care să corespundă, care să fie asemenea chipului şi asemănării noastre. Oare nu tot aşa a făcut şi El? Oare nu tot aşa face şi acum când încearcă şi probabil şi reuşeşte să modeleze oameni născându-i din nou, după alt chip şi altă imagine, ca sculptorul care cioplind piatra constată că piatra se miscă pentru că e o piatră vie, şi cioplitura nu mai e la locul ei, forma nu mai e cum trebuia să fie sau cum a fost planificată, ci altfel, în alt chip. Şi când ia din nou ciocanul şi loveşte sar colţuri unde ar trebui să fie rotunjime, şi apar scobituri unde ar trebui să fie linie dreaptă. Astfel că el caută o altă piatră care se supune locului unde el o aşează pentru a putea primi forma pe care el i-o doreşte. Şi pentru că nu găseşte o astfel de piatră o ciopleşte singur în dorinţa lui de-a o creea spre a fi, chiar dacă încă brută şi necioplită.

[…]

în ghearele timpului

Standard
susură muzica (plouă cu zgomot)
timpul se sparge armonios
(de) parcă împrăştierea lin se adună
în tot ce va fi ce este ce-a fost
 
oamenii strâng încleştarea cu viaţă
firul se ghemuieşte la propriu-i sân
râde şi plânge prăbuşit işi destramă
triumful de-a fi şi rob şi stăpân
 
„repede, repede” suspină răbdarea
umbră ce se-odihneşte în margini de scris
parcă bileţelele răstignite cu bolduri
ascund împlinirea oricărui vis
 
spaţiu-ntre litere ca virgula tace 
respiră răsuflă odihna în el
muzica oamenii răbdarea vivace
în ghearele timpului se simt porumbel
 

Se schimbă, or’ nu se schimbă ?

Standard

„Timpurile se schimbă. Oamenii se schimbă.

– Oamenii nu se schimbă ! Îmbătrânim, ne adaptăm, unii dintre noi cel puţin…” – (Safe House)

cu ochii (s)p(r)e stradă

Standard
se izbesc oamenii de amândouă malurile
de ambele maluri de stradă
sunt singur
şi mă înec în marea de oameni
mă izbesc de valurile lor
pe care nu le mai pot înghiți
*
în deriva aceasta malul nu mi-e de nici un folos
de nici un prieten
pluta fanteziei mult prea instabilă
singura nemişcată e deriva
singurul punct sigur precum o ancoră
îmbrăţişată de delăsătoarea ei coborâre
*
e plin de intersecţii-n intersecţie
e un ochi de priviri intersectate fără ciocnire
în care scânteile sunt nişte întâlniri aparte
pe care marea (de oameni) nu le poate stinge
*
sunt ude străzile şi pline
ca nişte albii goale
din mal în mal mă las purtat de propria-mi purtare
în naufragiul acesta al singurătăţii
aglomerate

* poza de aici


(în) lipsa unui scaun de munte

Standard
când te urci pe-un scaun
eşti mai sus cu-n scaun decât podeaua…
*
nici nu-i de mirare şi nici degeaba nu-şi chema Dumnezeu
oamenii pe munte
şi nu doar pe munte ci pe munte sus
*
conta mai puţin cât le lua ca să ajungă acolo
detalii de paranteză de şters de ignorat
de trecut peste ca peste pietre
ca peste bălţi
ca peste prundul ce îţi udă paşii
scările ce te-nalţă să vezi
în miniatură marea lume ce te-nghite cu apropierea-i
ce te copleşeşte (atunci) când îţi lipseşte
scaunul muntelui şi înălţarea
*
totuşi (atunci) când ajungi în vârf
se cade privirea s-o laşi în jos

lucrări interioare

Standard
e plin de schele`n oameni se lucreză de zor
seara-şi zideşte duhul cu-aţipire
şi-adaugă aşa ca de decor
uleiuri de păcate în potire

e plin de schele`n oameni care plac
precum liane strânse de lăuntru
ce-s frământate într-un trup-copac
din vârful de picior până-n gândire
o schelă din întreaga omenire…

e plin de schele`n oameni nevăzute
un furnicar fără furnici …şi totuşi
se zidesc necunoscute
clădiri în care locuiesc o vreme
plătind chiria fără de probleme
e plin de schele`n oameni
şi sunt mu(l)te…

 
e plin de schele`n oameni se lucrează de zor
noaptea-şi zideşte duhul în delire
cu amintirile scânteie în decor
a unor altor stele altor zile

 
năuc priveşte ochiu-n sine însuşi
pe cuiul intuit de-nşurubare
pricepe nu pricepe cu mirare
afluxul de clădiri interioare


vulgul din care fac parte

Standard

ouă de peşti – ciorchine de soi

mulţime de capete – din noi peste noi

ouă de gânduri  – întinse pe rânduri

clocire de soare – ‘n nămeţi de culoare

coli de mulţimi – într-o carte pământ

strat cu răsad – în fiece gând

cot lângă cot – bancă grămadă

ca ochiu’ s-o vadă

cu ouă cu tot

faţă-n faţă

Standard

Dumnezeule, de-ar avea curajul să-ţi vorbească

cu turnul babel ţi-ar traduce limba lor

parcă Te şi văd prin gaura cheii

cum Te uiţi  prin vorbele lor până în inimă

ca o curiozitate-n zăvor


Ţi le-ar (s)pune în faţă pe toate

câte-s nepotrivite-n mulţumire

care-i înţeapă şi-nghionteşte cu lungi coate

de Ţi-ar găsi faţa în luciul filei

Ţi le-ar pune toate în faţă – privire cu privire


parcă Te văd cu spatele întors către ei

nu-i priveşti nici măcar peste umăr

nu-i tragi după Tine cu semnu’ntrebării

nu Te interesează faţa lor

că le ştii toate semnele de punctuaţie

ascunse-n celule, chiar şi-n exclamaţie


unde Ţi-e faţa, unde Ţi-e chipul ?

să scrie pe el tot ca pe-o foaie

trupul vorbelor lor e nisipul

spălat de veşnicele Tale valuri de ploaie

mâncărimi

Standard
După ce am îngurgitat cartea am aruncat cotorul la coş
ca pe un măr sperând
că foamea îşi va găsi un capăt ca tramvaiele
sau străzile-nfundate…
 
Cartea s-a scurs printre dinţi cu toată culoarea
cu gust, cu ‘ncărcătură
şi numa’ după mi-am dat seama
că am mâncat şi ambalajul interesat fiind de sufletul lui
 
Că ce-s cuvintele decât nişte mărfuri de schimb
cu care şi oamenii mărunţi fac afaceri
 
Mi s-a făcut rău şi când am dat-o înapoi
nu s-a mai potrivit nicidecum cotorului
doar destinaţiei, lăsându-mi un gust rău o pierdere
şi-o foame (încă vie) ce mă mână spre raft
spre magazinul ce-mi devorează leafa…
 
Că lucrurile-n lumea asta se mănâncă-ntre ele!

Să investim în oameni?

Standard

 

Dacă orice întrebare cere şi are un răspuns, la intrebarea de mai sus îmi vin în minte mai mult întrebări decât răspunsuri.

            De ce să investesc în oameni?

Se zice că a lucra cu oamenii e una dintre cele mai grele lucrări. Oamenii sunt dificili, diferiţi, au stiluri de comunicare şi de abordare diferite. Cu cât sunt mai mulţi cu atât e mai greu în încercarea de a descoperi stilul fiecăruia, „limba pe care o vorbeşte”, pentru a fi cât mai relevant şi pentru a nu consuma şi cheltui timpul şi energia degeaba.

            Maşina ascultă (dacă-i în stare bună de funcţionare) – e mai uşor să fii şofer, deşi nu mai puţin riscant. Fierul nu se împotriveşte (prea tare) în mâna meşterului, deşi implică un anumit cost şi  risc şi lucrările de genul acesta.

            Căutând răspuns mă întreb din nou: Dacă nu investesc în oameni, în ce să investesc?

            Cei care fac o investiţie pe un an de zile, seamănă grâu; îl culeg întreit sau însutit la vremea recoltei, dacă vremea le-a fost prielnică, evident şi trăgând linie îşi zic că au făcut o investiţie înţeleaptă şi profitabilă. Oare nu-i mai uşor?  Însă în cazul acesta câştigul şi investiţia e doar pe un an, nu e 100 % sigură şi parcă se rezumă până la urmă la cifre: bani cheltuiţi şi bani câştigaţi.

            Dar dacă nu vreau să investesc în oameni ce caut la Biserică?

            Toată investiţia financiară pe care oamenii au făcut-o în zidurile bisericii, în mobilier, în aparatură electronică, sau orice alt lucru necesar bisericii, a fost făcută până la urmă pentru oameni. Nu au investit în „unealtă” decât cu scopul de a investi în oameni; pentru a crea un context, condiţiile prielnice necesare pentru ca nimeni alţii decât oamenii să se poată întâlni şi să poată face o investiţie reciprocă unii în alţii, sau cum se întâmplă câteodată, câţiva în majoritatea. O investiţie de-a lungul timpului, de-a lungul vieţii, duminică de duminică, zi după zi.

            Dar dacă nu vreau să investesc în oameni ce caut la Biserică? Doar ca alţii să investească în mine? Dacă răspunsul e adevărat în dreptul meu, sunt eu o investiţie profitabilă?

            Asemenea plugarului care nu ară cu certitudinea recoltei, ci doar cu speranţa ei, acela care e dispus să investească în mine „îşi aruncă pâinea pe ape” ştiind că „după multă vreme o va găsi iarăşi.” E dispus să rişte mimându-L pe Dumnezeul lui ca un copil preaiubit, după cum stă scris în Scriptură. Conştient de mulţimea domeniilor în care fiecare din noi poate face o investiţie, nu pot să nu mă întreb DE CE, dintre toate aceste domenii, Dumnezeul care s-a coborât la noi prin Fiul Său Isus Hristos, a ales oamenii şi a investit in ei. Nu oamenii cei mai de sus ai societăţii, ci oameni de condiţie modestă, asemenea majorităţii dintre noi.

            Fiul lui Dumnezeu creşte şi umblă timp de 30 de ani printre oamenii poporului Său. Tăcut, neremarcat, fără „tam-tam”, în obscuritatea familiei şi culturii lui. „Pierde vremea” în toţi aceşti ani (până la maturitatea cerută de timpul acela), iar când se hotărăşte „în sfârşit” să iasă pe scena publică, deşi vorbeşte cu multă autoritate ca nimeni altul până atunci, lucrarea pe care o face este că îşi alege câţiva bărbaţi şi face din ei prietenii Lui, clădeşte între El şi ei o relaţie de prietenie, le devine Învăţător iar ei îi devin ucenici. Înainte să urce cu crucea în spate pe dealul Golgotei, după mai bine de 3 ani de prietenie şi investiţie în oamenii aceştia, Fiul lui Dumnezeu afirmă: „Tată…Eu Te-am proslăvit pe pământ, am sfârşit lucrarea pe care mi-ai dat-o s-o fac!Ca apoi să explice: „Am făcut cunoscut Numele Tău oamenilor pe care mi i-ai dat din lume. Ai Tăi erau şi Tu mi i-ai dat…Căci le-am dat cuvintele pe care mi le-ai dat Tu…”, ca nu la multe zile după moartea şi învierea Sa să le poruncească acestor oameni să facă şi ei acelaşi lucru, să lase să se reverse în alţii investiţia pe care El a făcut-o în ei. „Duceţi-vă, le-a zis El, şi faceţi ucenici din toate popoarele…şi învăţaţi-i să păzească tot ce v-am poruncit!”

            Înţelegând importanţa acestei lucrări de ucenicizare, de investire în oameni a Cuvântului şi a valorilor lui Isus Hristos, marele apostol al popoarelor afirmă la rându-i: „Pe El îl propăvăduim noi, şi sfătuim pe orice om, şi învăţăm pe orice om în toată înţelepciunea…Iată la ce lucrez eu şi mă lupt după lucrarea puterii Lui care lucrează cu tărie în mine.”  Iar lucrarea şi porunca aceasta o dă mai departe ucenicului său Timotei, prin următoarele cuvinte: „…ce-ai auzit de la mine…încredinţează la oameni de încredere care să fie în stare să înveţe şi pe alţii.”

            Investind în alţii investim cel mai mult în noi înşine. Dovedim că investiţia pe care alţii au făcut-o şi o fac în noi nu e zadarnică. Aducem roadă bună spre bucuria noastră, a celor în care investim, a societăţii în care trăim şi spre bucuria lui Dumnezeu. Împlinim porunca şi lucrarea pe care ne-a lăsat-o Isus Hristos, din generaţie în generaţie şi pentru generaţia de acum.

            Mă gândesc şi scriu, pentru mine şi pentru cei ce citiţi aceste rânduri. Rescriu prima propoziţie uitând intenţionat semnul de întrebare: Să investim în oameni!

 

 

Nu mă plângeţi pe Mine!

Standard

Nu mă plângeţi pe Mine femeilor

Ocrotiţi-vă pieptul şi nu-l bateţi cu pumnii

Salvaţi ce mai puteţi din lacrimi

Iar de-au căzut nu le ştergeţi –

Poate’nverzeşte iară coaja uscată a pomilor voştrii.

Nu mă plangeţi pe Mine!

Strângeţi-vă tare pruncii la piept

Pe ei hrăniţii cu lacrimile voastre

Ajutaţi-i pe ei să crească verzi, drept

Miraţi-vă mai bine de grozăvia uscatelor voastre tulpine

Nu mă plângeţi pe Mine!

Căci dacă pomul verde e tăiat

Şi-l gustă securea cât are încă sevă

Şi-l gustă rugina din cuie şi fier

Ce se va face atunci celui uscat?

Tânguiţi-vă şi bociţi-vă mult,

Îndepărtaţi lacrimile şi priviţi-mă bine

Uitaţi-vă adânc la lăuntru’ din voi,

Loviţi-vă, bateţi-vă, bociţi-vă,

Însă nu mă plângeţi pe Mine!

Poezia este revelarea unui sentiment pe care autorul îl crede interior şi personal, dar pe care cititorul îl recunoaşte ca fiind al său. Salvatore Quasimodo

Standard

oameni despre care s/a scris. unii prezentaţi direct, alţii indirect prin faptele şi reacţiile lor. prezentaţi în mod subiectiv de cel care a ales să scrie despre ei, iar pe unii nici măcar nu i-a cunoscut in mod personal, ci doar aşa din auzite sau scrise. descrişi prin prisma a ceea ce sunt sau au făcut şi a ceea ce nu sunt şi nu au facut, nu au fost în stare sau nu au avut curajul să facă (apofatic si catafatic, parca:)

relaţii şi realităţi indirecte, transmise prin scrisori. întamplările lor, nelămuririle lor, curajul sau frica lor reprezintă parametrii universali, un fel de „ţarc” în care suntem prinşi şi noi.

în oglinzile lor mă văd pe mine. folosesc conturul lor pentru a înţelege conturul meu, trăirea lor pentru trăirea mea. sentimentele lor se contopesc cu ale mele, ceea ce a apartinut lor parcă ar fi bunul nostru comun.

au în ei tot ceea ce e uman plus ceva divin. forme diferite ale aceloraşi esenţe.

am in plan cateva (auto)Portrete: 

  •  
    • abel – prima victimă
    • Eva – la un pahar de vorbă
    • Noe – o mică lume mare
    • Avraam – călătoria unui călător
    • Iacov – un tată şi mulţi fii
    • Samson – afemeiat puternic
    • Ghedeon – ulcioare şi flăcări
    • Samuel – o voce în noapte
    • David – împăratul fugar
    • Ionatan – moştenitorul detronat
    • Goliat – carul răsturnat de buturugă
    • Saul – o formă goală
    • Izabela – viermănosul măr roşu
    • Neemia – capăt de gand
    • Iona – un pocăit rebel
    • Daniel – printre străini acasă
    • Habacuc – suflet mahnit de nedreptate
    • Ioan B. – Jesus Freak
    • Iosif – spătează de tată vitreg
    • femeia din Samaria – fantana goală
    • ceilalţi…