nu venise îngerul la mine nici la el..
că l-am întrebat.. ştii cum arată,
l-ai recunoaşte? ai vreo idee
de timbrul vocii lui ştampilat
e suficient de plătit ca să ajungă până la noi prin distanţa asta
de-o poştă într-o-ntâlnire tăcută
ca o scrisoare.. mi-a zâmbit cald
tomnatic şi intuiesc oarecum vag
de ce m-a-ntrebat câţi ani am: la vârsta mea
(încă) mai cred în îngeri!(?) ..probabil că-l aştept mereu..
în altă parte
când îmi vei striga numele atât de aproape încât voi simți pe umăr atingerea degetelor tale crescute în prelungirea cuvintelor sau poate a umbrei reale… mă voi întoarce … sunt deja întors cu fața spre partea dealului ce coboară adânc… rămân(e) să găsesc oglindirea zâmbetului ca sa încep să umblu…
poezia îşi aşteaptă iubitul ca o iubită goală stă şi-l aşteaptă nu zic ca ce precum nasturii de la cămaşă desfăcută să i încheie să i coasă în carne şi-n schelet iubitul ei iubit poet„Vreau să vă spun un lucru, cu risculde a mă repeta: eu nu prea cred că
Cate cantece nu s-au scris despre „dorinţa” încă de pe luni a sosirii zilei de vineri. Cum scria pe cana de cafea/ceai ?: „Cand imi vine chefu’ de munca, caut un loc în care mă aşez liniştit şi aştept să-mi treacă !”
Acum chiar să nu ai chef de muncă toată săptămana, nu e bine deloc, da’ tanjirea după „uichend” nu e reciproca, deci nu se exclud 🙂
Mă întrebam care-s motivele pentru care weekend-ul e blessed, adică bincuvantat, în varianta englezească.
Gaţi lucrul, iei pauză, faci altceva, schimbi activitaţile neapărat necesare, mai mergi in vizită unu pe la altu, la preteni, la rude, în oraş pe terasa X (fără ca minorii să aibă restricţie, nici motiv să aibă), te uiţi la TV, citeşti o carte (ce departe pe lista :)) sau stai şi te uiţi la 2 zile aproape goale şi te gandeşti oare cum să le umpli cel mai bine, ca la urmă să zici „ce weekend grozav.”
Stai cu familia (dacă stai), unii se mai duc şi la biserică duminică dimineaţa (cel puţin) şi dacă cumva Cuvantul pe care-l aud acolo îi deranjează, sau îi „jenează” se duc mai rar, ca „binecuvatarea” de acolo strică oarecum tipul de „uichend” pe care ni-l dorim.
Nu s-a gătat săptămana, abia acum în uichend începe ! 🙂
Zilele astea în contextul prezent (despre care poate că o să povestesc altădată) mi-am adus aminte şi am tot repetat cu glas tare, mi-am repetat cu glas tare cuvintele scrise de Blaga, dedicate mie cu ceva vreme în urmă de A.Dama:
„…mi-am ridicat în vânturi rănile/ şi-am aşteptat: oh, nici o minune nu se-mplineşte.
Nu se-mplineşte, nu se-mplineşte!
Şi totuşi …
Cu picioare ca ale noastre/ Isus a umblat peste ape.”
PS. Cred că minunile sunt într-o constantă nevoie de redefinire…
n-am batut la usa ta s-astept,
n-am lipit urechea de pervaz
sa te vad cu inima din piept
sa o-mbraci cu ce-ai tu mai viteaz…
n-am rarit piciorul pe poteci,
sa se-aseze mersul lang-al tau;
nu te-am invitat in mersul meu
impreuna ca sa il umblam
te-am lasat afara ca s-astepti
…n-ai batut si nu ai insistat.
mai tresar si-acum parc-auzind
vantu-n tristul, lungul tau oftat.
Aştepta,
sus, pe banca izvorată din munte
o născocire de creştet stancos
o bancă nevăzută de ochi
Doar de pietre cu spăteaza albastră
făcută din nori
ciudată’ ntâlnire şi-au dat!
sângele prin vene
stătea şi’aştepta
alerga în nerăbdarea lui, se plimba
E noapte afară şi stele
Şi încă n-a venit celălalt
n-a avut loc nici un schimb de cuvinte
Nici o fecundare de’nţelesuri în minte
Nici o lipsă umplută, nici o moarte de stea.
Încă singur pe bancă el stătea şi-aştepta
Ciudatul negoţ de cuvinte.
călătorru' 