Arhive pe etichete: aruncare

fuşereala unei aruncări copioase…

Standard

totu-i o privire aruncată
totu-i un fel de-a vedea
crescut pe ochiul rotund pe care creştem…

totu-i un ţipăt aruncat în urma altui ţipăt
ca vagoanele de marfă trecând prin spatele grădinii
în urma strigătului de locomotivă

totu-i o frunză sub povara galbenă a timpului
care atinge aerul care atinge pământul
care atinge ameţitor mâinele mâinelui
– sânul cerului sub care creştem –

totu-i o veste aruncată bacşiş
în urma copioasei întâmplări acolo
printre fărâmiturile pauzei…

de ce s-arunci privirea ca s-o treacă unii
în lista de probe (de) la faţa locului?

totu-i o dovadă pe care ne-o aruncă în faţă judecătorul
 – ca să nu mai vedem (nimic) altceva…

plan

Standard
aruncă-ţi ochii-n viitor ca pe-o arvună
a devenirii tale
o parte (a ta) ce deja a ajuns
ochi într-un cap de pod pe malul de acol’
ce îţi trimite privirile-napoi
să nu zici „oi vedea” ci deja văd…
 
aruncă-ţi fără teamă ochii
tocmai să nu fi orb
şi viitorul care curge acum
ţi-i va aduce sigur înapoi
umpluţi cu tot ce trebuie să ştii
umpluți de el… 
 

conjugare imposibilă

Standard
mi-am luat zâmbetul de pe faţă
am făcut din el bulgăre
l-am făcut piatră
şi l-am aruncat cât am putut de departe
cât am putut eu de departe
 
pe urmă mi-am văzut de drum şi de treburi
deşi nu pe-de-antregul şi nu-n întregime
fiindcă am lăsat coada ochiului întredeschisă
ca o umbră memorabilă a aruncării
ca o memorie a ochiului însuşi
 
peste tot pe unde m-am dus am găsit
grămăjoare de pietre
fresce epice cu bulgări aruncaţi de la unii la alţii
sau aruncaţi pur şi simplu de uzură
ca o năpârlire de zâmbet
 
am încercat atunci să prind sufletul de frunzele lui invizibile
şi să mi-l smulg din piept ca pe un hrean şi
să-l arunc cât pot eu de departe
– cum am făcut cu zâmbetul mai demult –
să-l mototolesc în palme şi-apoi să-l netezesc uşor
ca pe-o hârtie şifonată
ca pe cea mai de valoare bancnotă a mea
ca pe-o scrisoare de la mine la mine
ca pe-o negare de verb „a putea”
 
…însă n-a fost să fie aşa