fuşereala unei aruncări copioase…

totu-i o privire aruncată
totu-i un fel de-a vedea
crescut pe ochiul rotund pe care creştem…

totu-i un ţipăt aruncat în urma altui ţipăt
ca vagoanele de marfă trecând prin spatele grădinii
în urma strigătului de locomotivă

totu-i o frunză sub povara galbenă a timpului
care atinge aerul care atinge pământul
care atinge ameţitor mâinele mâinelui
– sânul cerului sub care creştem –

totu-i o veste aruncată bacşiş
în urma copioasei întâmplări acolo
printre fărâmiturile pauzei…

de ce s-arunci privirea ca s-o treacă unii
în lista de probe (de) la faţa locului?

totu-i o dovadă pe care ne-o aruncă în faţă judecătorul
 – ca să nu mai vedem (nimic) altceva…

Publicitate

plan

aruncă-ţi ochii-n viitor ca pe-o arvună

a devenirii tale

o parte (a ta) ce deja a ajuns

ochi într-un cap de pod pe malul de acol’

ce îţi trimite privirile-napoi

să nu zici „oi vedea” ci deja văd…

 

aruncă-ţi fără teamă ochii

tocmai să nu fi orb

şi viitorul care curge acum

ţi-i va aduce sigur înapoi

umpluţi cu tot ce trebuie să ştii

umpluți de el… 

 

conjugare imposibilă

mi-am luat zâmbetul de pe faţă

am făcut din el bulgăre

l-am făcut piatră

şi l-am aruncat cât am putut de departe

cât am putut eu de departe

 

pe urmă mi-am văzut de drum şi de treburi

deşi nu pe-de-antregul şi nu-n întregime

fiindcă am lăsat coada ochiului întredeschisă

ca o umbră memorabilă a aruncării

ca o memorie a ochiului însuşi

 

peste tot pe unde m-am dus am găsit

grămăjoare de pietre

fresce epice cu bulgări aruncaţi de la unii la alţii

sau aruncaţi pur şi simplu de uzură

ca o năpârlire de zâmbet

 

am încercat atunci să prind sufletul de frunzele lui invizibile

şi să mi-l smulg din piept ca pe un hrean şi

să-l arunc cât pot eu de departe

– cum am făcut cu zâmbetul mai demult –

să-l mototolesc în palme şi-apoi să-l netezesc uşor

ca pe-o hârtie şifonată

ca pe cea mai de valoare bancnotă a mea

ca pe-o scrisoare de la mine la mine

ca pe-o negare de verb „a putea”

 

…însă n-a fost să fie aşa