Arhive pe etichete: credinţă

confuzie…

Standard

Când crezi că nu mai poți, confunzi putința cu credința…

??????????????????????????????????????????????????????????????????????

Publicitate

…how old am I?

Standard
nu venise îngerul la mine
nici la el..
că l-am întrebat..
 
ştii cum arată,
l-ai recunoaşte?
ai vreo idee
de timbrul vocii lui
ştampilat
e suficient de plătit
ca să ajungă până la noi
prin distanţa asta
de-o poştă
într-o-ntâlnire tăcută
ca o scrisoare..
 
mi-a zâmbit cald
tomnatic 
şi intuiesc oarecum vag
de ce
m-a-ntrebat câţi ani am:
la vârsta mea
(încă) mai cred în îngeri!(?)
 
..probabil că-l aştept mereu..
în altă parte

orbecăitul mers al mâinii

Standard
tactila privire o aruncam
prin vălul de-ntuneric ca un orb
faţă de tot ce-i nevăzut
cu mâinile credinţei bâjbâiam şi încercam
să-ţi pipăi faţa Dumnezeule
făr’ să mă ard dacă se poate şi
fără să mă tai
să nu-mi rănesc cumva atigerea-n
tiptila pipăială a cuvintelor ce-ţi ies din gură
sau para de foc ce ţi-o culegeam dintre pleoape
de parcă
toamna ‘mbelşugată a găsirii era aceea
 
însă ce pot vedea nişte degete-n noapte
sau ce-ar putea atingerea s-audă ?
 
în nevăzut ca un arcaş
şi-acum mi-arunc, mi-azvârl’ şi gândul şi privirea
şi-apoi mă duc să dibui ce-am lovit, ce-am nimerit
trăgându-mă de firul cu care de săgeată sunt legat
pân’ ce-n cămări pe raft
stau perele de foc ale privirii
cu care înlocuiesc şi-aici şi-acol’
şi-acum şi-atunci văzând şi nevăzând
prin vălul dintre tot ce-i în afar’ şi tot ce-a năvălit în ochi
în ochiul viu faţă de tot ce-i nevăzut
cu pere-n colţul gurii si sătul
setos
de dulcile poveşti cu care mâinile din când în când
îl zăpăcesc
 

din simfoniile caniculare ale zilei

Standard
de-ar fi credinţa un pistol m-aş împuşca
în cap şi-n inimă m-aş împuşca
să mă străbată glonţul ei şi să se vad-n mine
pân’ dincolo de tot ce-i de văzut
 
dar ea-i un tren accelerat ce nu opreşte-n gara mea
să urc
ci trece-n zbor cu şuier şi tam tam
taram taram
şi până să m-arunc în faţa lui ca într-un ritual
iar l-am pierdut
 
apuc marfare line lente leneşe
le urc din mers şi văd şi simt şi gust
ce poartă-n ele tot felul de încărcături
din care mă hrănesc şi-n loc să-mi iau bilet
la clasa-ntâi’
călătoresc cu ele clandestin
 
sub paşi sub pleoape şi sub nări se-ntinde iar
un scurt peron cu scări de cord
şi becul programat
 
nu-i port pe alţii dinspre ce nu este spre ce va fi
mă las purtat
trenurile nu ştiu de pânze şi de ape
ele nu ancorează-n port ci-n gările pline de praf
a unei cărţi
sub simfoniile caniculare numite zi
 

minunea ce-mi aparţine

Standard
minunea are două toarte şi numai una o pot prinde
să ţin de ea cu ochii minţii până le creşte câte-un dinte
să trag de ea apoi cu dinţii
*
mână-n mână legănată ca două gemene bălaie
îşi poartă dansul printre dansuri
banală apa ei de ploaie
ascunsă-n toarta ce se-ntinde ca valul doritor de mal
aşa se-ascunde ca ‘ntr-o umbră, într-un firesc
într-un banal
*
căroaia stă cu-o roată lipsă neputincioasă pe o parte 
cum stau cuvintele-ncordate cu toată forţa lor
în carte
se varsă pe pământ într-una risipă-n punga găurită
că mâna mea n-o crede încă
nu se întinde, n-o ridică
 

gesticulări (ale credinţei)

Standard
umpleţi vasele cu apă (sau)
daţi piatra la o parte
strângeţi un omer de mană
sau daţi roată de cetate…
du-te spală-ţi pleoapa, tina
zvârle-ţi haina ce cerşeşte
fă din dud spre El o scară
cere-i iar fărămitura care nu mai e pe masă
strânge-ţi eu-l în răbdare
chiar de doare că îţi pasă…
*
scaldă-te-n Iordan sau Tărlung
de cinci, şase sau chiar şapte
că îţi cere-un lucru simplu
sari din vorbe către fapte
fă corabia fără apă
sap-o groapă, un şanţ, un altul
toarn’ ulei în vas mai mare
prinde-ţi braţu-n rugăciune
vorbeşte apei din stâncă 
să-ţi răspundă cu izvoare…
daţi din mână-n mână gestul
stoarceţi-i din ochi istoria
ca o bârfă ce se varsă dintr-o gură-n altă gură
îmbâcsiţi-vă memoria
rupeţi-i hotar, măsură…
*
crede-L pe Cuvânt
nu-L cerne, nici nu-l pune la’ncercare
vorba Lui e ploaie, ulei, biruinţă
vorba Lui e stâmpărare de sete
şi umplere pentru deschiderea ta
pentru gura aceasta deschisă
ca o ureche ce-ascultă
ca un ochi de credinţă
(balansare între putinţă şi neputinţă
trecere către fiinţă din nefiinţă)
 

de’ale datului

Standard

ce prostie să cred că Tu vrei banii mei…

să-ţi dau înapoi o bucăţică de fier din fierul Tău…

(Tu-mi ceri mai degrabă gândul acesta!)

bartiMeu

Standard
haină îmbrăcată-n aruncare fă-te buzunar pentru mine
leagă-te leagăn zilelor străine ce mi-s oarbe-n cusături înţepătoare
*
o să te lepăd în nu mai am nevoie
ce urmează să fie va fi
noaptea mea-i noapte iar ziua Lui zi
în întâlnirea noastră s’or contopi
vorbele paşii chemările credinţele ‘ndoielile
zornăitul ce zornăie

Dialectica lui „Mors et Vita”

Standard
Ce-i viaţa-n mâna Ta: o daltă?
Da’ moartea? Un ciocan de jucărie?
Te foloseşti întruna de amândouă
la fel ca de creion şi de hârtie.

Prin foaia zilelor te uiţi în mine,
făcută sul cu tot cu calendare:
Tu n-ai nevoie să mă vezi prea bine –
Tu vezi acolo unde ochiul nu-i în stare.

Una-i o stângă cealaltă o dreaptă
şi cu-amândouă ‘ntinse (ca pe ţeastă)
lumii îi ceri să nu mai creadă’n glume
şi-unirea celor două să primească.

Se uită toţi la Tine cu mirare
şi-ascuns în umbra lor rămân în umbră:
un ghem de gânduri scurte, neînstare
să-nnoade laolaltă coadă-n coadă
câte-un răspuns la orice întrebare…

Bucuria pe care o dă credința

Standard

„Credința ne dă bucurie pentru că ne pune brusc de acord cu ce este real.” – (Jurnalul fericirii) Nicolae Steinhardt

Cutia de Valori

Standard

ca într-o cutie de valori de la cea mai sigură bancă din lume

mi-am pus încrederea în Tine

nu neaparat zilnic ci mai ales cand ajung la partea necartografiată

a întortocheatului parc al anotimpurilor


„azi plouă”

zice în sinea ei furnica privind înălţimea firului de iarbă

din zona verde a imensului parc incapabilă să-i calculeze

dimensiunile şi să le compare cu restul rămas

aşa cum aduni la urmă firimiturile de pe masă


de ce n-are cheie sau unde a aşezat-o nu face parte din înţelegere

degeaba caut sub preşul fiecărei dimineţi

sau sus în colţul înserării

… partea de înţelegere e alta

una din dogmele vieţii

Standard

Crezi că poţi să ocoleşti durerea

crezi că o poţi călca în picioare s-o doară ?


Ea nu ne este ceva necesar

ea-i piatra pavată pe drumul nostru oval

chiar având lângă ea şi-altă piatră

pe-a Pământului roată.


Nu te poţi duce niciunde fără (de) ea

cum nu te poţi lipsi de o hartă printre ruinele sinelui

ea e lumina din întunerecul binelui

e cifra exactă dintr-o coordonată

e spiţa susţinătoare de roată.


Chiar dacă crezi că o poţi ocoli

o vei găsi în ocolul pe care îl faci

te va strânge ca şireturile pe-ncălţări

ca nasturii de la haina ce-o’mbraci.


Poţi crede ce vrei durerea rămâne o dogmă a vieţii

asemenea spinilor şi roadelor lor scaieţii !

n-am încotro !

Standard

Cred c-aşa aleg, sau n-am încotro ?

Nu pot altfel decât să cred şi tremură inima-n mine la gândul că aş putea şi altfel ?!

gemeni ?

Standard
odat’ pe an mireasmă-n rânduri sfinte
când se deschid şi cărţi şi drumuri înapoi
toţi te vedem de ghimpul necredinţei
cum eşti mânat să negi a cuielor sentinţe
rămase ca dovezi în palmele nestinse
dovezi şi pentru voi şi pentru noi
 
„Geamăn” ţi-au pus porecla; cu cine semănai?
adânc ascunse-n tine o droaie de-ntrebări
nelămuriri şi taine te-asemănau cu mine
şi zile după zile mă potrivesc ‘napoi
şi semăn necredinţelor din tine
 
cum plus cu minus parcă sunt necesari socoatei
în golul ranei vrut-ai să-ţi pui vârful de deget
să umpli ce lipseşte din palmele-i bogate
iar potrivire-aceea să-ţi biruiască ochii răpuşi de multe scuturi
şi solzii lor să cadă, de ei tu să te scuturi
 
mă văd acolo lângă mai geamăn c’ucenicii
fricoşi să-şi trâmbiţeze a îndoielii şoaptă
cum stau şi te aşteaptă să ceri tu cu glas tare
ce toţi vroiau s-audă, dar tu să pui în faptă
 
o, Tomo cum din toţi mă vreau frate cu tine
gemeni în vorbă ‘n cuget şi în realitate
genunchiul tău s-ascundă genunchiul meu în mine
iar mintea să cuprindă dovezile-i bogate
şi din adânc să iasă ale credinţei roade
să fim la fel şi-n ele; …asemenea în toate
Ioan 20.25

Psalm ghedeonic

Standard
 
Un ghedeonic simţământ mă-ndeamnă să Te-ntreb:
Unde-s privirile din ochii care văd,
unde ţi-e corul îngeresc ?
De ce aici, pe „preşul Tău de sub picior”
paşii nu ţi-i găsesc ?
Dacă eşti Domn, de ce nu tac s-ascult ci îndrăznesc să-ntreb ?
Întreg Pământu-ţi cîntă, sau doar poporul Tău:
ba fals ba timorat, duminical sau săptămânic ?
Ştiai şi ştii că nu-mi ajunge un răspuns;
nu mi-ai trimis scrisori ştiind că n-o să le citesc, ci ai făcut
ce nimeni altul n-a făcut: m-ai preţuit,
cu ghedeonicele mele întrebări, cu tot!
Eşti Domn chiar şi atunci când nu ascult.
Domneşti mereu peste Adevăr,
şi-aştepţi să-ntreb.