[…]
Se vede diferit imediat cum schimbi balconul. Totul se vede altfel, până şi gândurile arată altfel. În urmă cu ceva ani mă gândeam că poate sunt şi eu un fel de piesă lipsă a unui puzzle cosmic. Azi am văzut de pe balcon multe apartamente ca nişte cuşti mici, în care mamă, tată şi mulţi copii îşi ţin supravieţuirea ca şi capul deasupra apei. Cuştile au tablouri pe câte o latură ca să le mai îmbânzească aspectul. Dacă ar sta să se gândească, să se proiecteze undeva sus pe un balcon cosmic, şi să vadă totul de acolo, omul s-ar vedea în maieu, un maieu ce nu mai e chiar alb, cu faţa bărboasă şi ţigara între degete, aplecat peste micul balcon al cuştii, cum priveşte în depărtare fără să vadă nimic.
Pe partea din spate, dincolo de cărăruia pe care am bătut-o azi pentru prima dată; şi am bătut-o nu pentru că a fost rea, ci pentru că a fost nouă (interesant aspect, al bătăii ce o primeşte NOUL – unii bat din palme, alţii din picioare), dincolo de cărăuie deci, se întinde un cimitor ce pare nou. Multe cripte din beton de un gri deschis, culoare a prospeţimii, pentru multe oase învechite, lipsite de amintiri şi memorii. Acolo printre ele mai trăieşte iarba, indiferentă la culoarea pământulu, tutuşi nedreptăţită de betoanele ce o înlocuiesc repede şi discriminatoriu. Paşii unei bunici bat şi ei poteca de care ziceam. O bat din cu totul alt motiv (de parcă eu îi cunosc motivele), însă se duce cu o floare şi o lumânare la cel pe care l-a ştiut cândva şi care acum e o mică poză bătută de ploaie lângă un mare beton. Nu price de ce se fac atât de straşnice mormintele astea, oricum nimeni nu încearcă să iasă din ele. Ele sunt nişte puşcării în care cei pedepsiţi stau ca nişte haine de care s-au dezbrăcat.
Sufletul nu se ia nici după poveştile inventate de noi, nici după cele scrise de alţii în cărţile lor, ca pe nişte hărţi pe care trebuie să le urmeze, ca pe nişte reţete de care trebuie să se ţină. Dacă am vedea că nu respectă ritualul ştiut de noi, ne-am simţi ofensaţi, tot aşa cum alţii s-ar simţi dacă sufletul de acolo nu ar respecta ritaualul sau direcţia cunoscută de ei. V-am spus că se vede diferit de pe fiecare balcon. Ar trebui să se scrie o carte pe fiecare, şi să facem schimb între noi, poate că ne-am da seama că fiecare ochi al nostru observă ceea ce nu observă celălalt. Oricum, nu se întâmplă ce scriu eu aici, şi nici rostul scrierii nu o cunosc precis. Scriu ca să mă definesc, să mă scot pe mine din mine, să mă pun în vorbe, aşa cum artistul pune peisajul în culoare, chiar dacă îl schimbă, chiar dacă îl suprinde doar parţial şi superficial. Îmi decupez bucăţica mea de puzzle, ca pe o margine de ziar, plină de litere ce nu au sens decât dacă o pui înapoi de unde ai rupt-o.
Soarele răsare cu credincioşie. Credincioşia unui soare ce îşi plimbă de mult timp lumina, arzând şi dăruind în acelaşi timp. Constanta lui ritmicitate îmi dă un sentiment de siguranţă, de nădejde. Şi ce să sper? Că mâine va răsări iară. Dacă aş ştii că mâine va fi noapte, ce planuri mi-aş mai face eu astăzi? Şi apoi de ce să am încredere în el. Eu depind de lumina lui, de moartea lui constantă, de împărştirea lui nesfârşită. El ce ştie de mine? El nici nu ştie, nici nu ştie că ştie, şi totuşi eu ies pe balcon să admir apusul, lăncile pline de sângele muribundei zile, coconul în care se strânge pentru ca peste câteva ore să se metamorfozeze în fluturele dimineţii.
Ieremia scria cu ceva ani în urmă că în ciuda faptului că pe vremea lui, fericirea, sursa fericirii îşi schimbase aşa de mult conţinutul, încât oamenii erau fericiţi la gândul că vor muri de sabie nu de foamete, vor muri de o moarte bruscă nu de o moarte lentă şi chinuitoare, totuşi speranţa lui, puţina speranţă ce i-a mai rămas vin din credincioşia lui Dumnezeu, a dumnezeului ştiut de el, descris de alţii, experimentat nu ştiu cum. Mai zice el ceva şi despre bunătatea şi îndurările acestui dumnezeu al evreilor, care i-a dat pedepsei în acele vremuri, tocmai ca să înveţe să aprecieze ceea ce nu au ştiut aprecia în vremuri bune. Apreciază cineva gunoiul? Zâmbesc gândindu-mă şi la întrebare şi la răspuns, pentru că iară mă întorc la lait-motivul balconului care face ca acelaşi lucru să fie mai multe, aceaşi imagine să fie alta. Cine apreciază gunoiul? Eu nu! Bănuiesc că nici tu. Parcă ne uităm urât, cu milă, un fel de milă amestecată cu dispreţ la cei care în urma gunoiului aruncat de noi în container vin şi răscolesc, rup punga şi caută înauntru în speranţa că ceea ce am aruncat noi le va fi lor de vre-un folos, vor găsi o mică piesă de puzzle potrivită lipsurilor lor. Oare ei cum se uită la mine când eu mă uit la el. Ce fel de dispreţ sau ciudă îi trece prin minte, îl anină. Eu n-am cum să-l înţeleg pentru că eu îl privesc din hainele mele curate şi parfumate, lipsite de empatie, incapabile să vadă. Totuşi, atât de drastice pot fi cutremurele, atât de mari schimburile din balcon, încât „cei ce se îmbrăcau în purpură se bucură de o grămadă de gunoi”. Exact ca în proverbul, şi mă gândesc că prima dată a fost o constatare, a fost o realitate observată, apoi a devenit şablon, proverbul acela cu sătulul şi flămândul. Ce diferenţă! Nu doar de nume, de situaţie, de viaţă, de apreciere, de evaluare, de trăire. Ce diferenţă! „Sătulul calcă în picioare fagurulde miere, dar pentru cel flămând toate amărăciunile sunt dulci.” Iată câte lumi sunt în lumea noastră, şi câte eu-ri în mine. Acum iar zâmbesc pentru că mă gândesc la E-urile pe care le conţin alimentele împachetate drăguţ, aşa cum boabele toxice de neghină sunt îmbrăcate în flori.
– Nu mai vorbeşti cu mine? Am întrebat-o într-o zi pe-o colegă. Obişnuiam să vorbim, şi reuşeam că o facem chiar şi fără vorbe, şi ni se părea interesant şi plăcut, de dorit.
– Nu mai vorbeşti cu mine, i-am zis?
– Doar strictul necesar, a răspuns ea. M-am întrebat instantaneu cât e strictul ăsta necesar, sau dacă chiar e necesar să zicem ceva, câteva cuvinte. Care-i diferenţa între cele câteva cuvinte „necesare” şi tăcerea desăvârşită, o comunicare a ostilităţii prin tăcere, prin indiferenţă, prin nepăsare, prin evitare, prin lipsa celor câteva cuvinte „necesare.” De pe balconul serviciului sunt necesare într-o zi şi deloc necesare în alta, tot aşa cum ncesitatea lor devine mult mai evidentă cu altă ocazie. Afli preţul călătoriei după ce îţi cunoşti destinaţia, inventarul celor necesare, după ce ştii de e mare sau munte, frig sau cald, posibilitatea ambelor situaţii.
Schimbarea de balcon aduce după sine schimbări.
____________________________________________
Viaţa, foile şi fereastra mă leagănă când într-o parte când în alta. Viaţa întră pe fereastră ca aerul dimineţii – zic dimineaţă pentru că dimineaţa de cele mai multe ori, cei mai mulţi oameni deschid fereastra să aerisească, să scoată afară aerul îmbâcsit dinăuntru. Pomilor le place îmbâcseala noastră, ei sunt un fel de coşuri de gunoiu pentru resturile plămânilor noştri. Virginea Woolf a meditat şi ea în faţa ferestrei, conştinetă de perspectiva limitată şi subiectivă pe care o oferă geamul. Îmi plac casele cu geamuri mari, însă au şi ele riscul lor, pentru că cu toate că oferă o perspectivă puţin mai mare asupra lumii de afară, pentru lumea dinăuntru, tot aşa şi celor de afară le oferă o vizibilitate mărită. Ş-apoi geamul nu e doar perspectivă şi subiectivism, mai este şi metaforă, lumină, ieşire. Trăgea Spurgeon un mare semnal de alarmă celor care vor să-şi contruiască casele doar din ferestre, neglijând importanţa structurii de rezistenţă ce o dau stâlpii şi pereţii cu toate că prin ei se vede mai puţin bine, şi din afară înăuntru şi invers.
Fereastra înrămează viaţa, iar foile le înrămează pe amândouă, în măsura în care potrivirea cuvintelor e o fereastră deschisă. Cuvintele sunt nişte ferestre murdare şi deformate, de multe ori deformate. Ceea ce fac eu dincoace de fereastră se vede diferit dincolo de ea. Toate dialogurile sunt deformate de geamul cuvintelor, de firul telefonului de care ne folosim fără să-i conştientizăm prezenţa permanentă, fără să îndrăgim imaginea, pentru că seamănă mult prea mult cu cămăruţele acelea în care întemniţatul în spaţiul mai mic, vorbeşte prin fir cu întemniţatul de dincolo de sticlă, întemniţatul în spaţiul mai mare. Fiecare dintre ei e liber, însă libertăţile lor sunt diferite. Fiecare dintre ei e condamnat şi prizonier, doar că diferă şi înteminţarea substanţial. Nu e mare diferenţă între cei doi. Trebuie doar să deschizi altă fereastră ca să vezi altfel.
Foile sunt zidurile ferestrelor mele.
Apreciază:
Apreciere Încarc...
călătorru' 