Arhive pe categorii: fereasta, foile şi viaţa

În rolul principal (?)

Standard

– De ce taci? întrebă ea privindu-mă-n ochi.

– Ca să-ţi las loc să vorbeşti, nu ai zis că mereu te întrerup? Acum te pomeneşti că n-o fi bine că tac, îi răspund, susţinându-i privirea jucăuşă, zâmbind în colţul gurii.

– Eşti hoţ, dar interesant, hoţia ta nu e una păgubitoare, ci parcă exact invers. Nu una care-mi ia, ci una care-mi dă.

– Păi da, îţi dă printre altele… timp, îţi face loc să fii. Îţi dă la fel de bine cum îţi şi ia.

– Cum adică “…îmi şi ia?” ce-mi ia?

– Eee las` că nu tre’ să le ştii tu pe toate, nici să le înţelegi, nici să micşorezi misterul existenţial, altfel noi ce-am mai vorbi acum? …şi mă cufund cu spatele în îmbrăţişarea fotoliului zâmbind larg.

– Vrei să zici că n-am avea ce vorbi? Îmi aruncă o privire sticloasă, adăugând repede, parcă aşa, să n-am loc să mă strecor cu vorbele mele în şirul vorbelor ei:

– …Şi că tăcerea naşte vorbire? Şi că eu tre’ să accept toate filosofiile astea ale tale fără să ripostez, de parcă le-aş înţelege şi mi-ar fi dragi? Adevărul e nu ştiu ce şi cum, nu ştiu ce-mi faci, că văd că accept ce altfel aş fi respins, mi se pare uşor şi logic ceea ce n-are nicio noimă. Şi cât ai de gând să taci?

– Ironico! Până mă săruţi, că asta-i cea mai mişto modalitate să-mi astupi gura…până-mi iei aerul şi sunt nevoit să ţip după el, trăindu-te în clipa asta unică şi ireversibilă. Hai mai aproape!

– Hai tu!

Şi mă văd nevoit, cu dragul ăla al înduplecării, să mă trag mai aproape până îi ating genunchiul cu genunchiul meu si fiecare simte pata de căldura a celuilalt. Nu ştiu de unde vine expresia “mi s-a pus pata…”, poate că de aici, din povestea asta.

Şi au curs liniuţele nevăzute ale dialogului când cu sunete când cu tăceri, când cu priviri adânci şi sticloase, sau tăioase, pătrunzătoare sau doar pline de curiozitate şi de dorinţa de a vedea bine, când cu buze strânse, într-o conversaţie dulce şi holistică, asemănătoare unei simfoni în care nici cel mai neînsemnat gest muzical nu e în plus. Braţe strânse pe piept, vârfuri de degete în vârfuri de degete, mâna trasă brusc sau cerută înapoi, joacă aşa din toate încheieturile, ca tremurul iernii care sub strângerea rotundă a frigului te cuprinde în întregime, din tălpi până-n creştet.

În dialogul ăsta cuvintele au mereu rolul lor, un oarecare rol, însă nu sunt sigur că rolul principal.

atunci în ultimele cinci minute

Standard
locuim într-o revoluţie îndelungată
ceea ce înseamnă că nu suntem 
mai mult decât devenim 
şi ceea ce ne caracterizează starea de-a fi
este tocmai prezentul acesta 
continuu revoluţionar 
 
oscilăm la răspântii
ca viţeii în faţa porţilor noi
stăm pe orbita lumină şi ne lăsăm plimbaţi 
de însăşi întoarcerea spre locul 
din care am plecat 
simultan şi deodată cu el
 
axa revoluţiei noastre este
într-o necontenită revoluţie astfel încât
orice deschidere de pleoapă (stelară)
este o răscoală
de-a dreptul revoluţionară…
 
(şi nu arareori de-a stângul…)
 

Impresia „că nu mai e…”

Standard

Suntem la cheremul impresiilor noastre – ele par a fi dumnezeul care ne creează şi guvernează lumea – ele cresc precum nişte rădăcini prea groase şi prea adânci ca să le mai putem scoate afară pentru a planta altele în locul lor. Ele devin temelii pe care construim mereu şi mereu alte impresii ce dau formă şi gust şi florilor şi fructelor cu care ne hrănim şi ochii şi gura şi sufletul.

Impresia de libertate, de îngrădire, de măreţie sau nimicnicie, de importanţă, de stimă de sine înaltă sau pitică. Impresia de utilitate şi indispensabilitate, de rotiţă fără de care n-ar merge la fel, n-ar merge aşa. Impresia paradoxalului gol care ne umple cu prezenţa lui… Impresia impresiei…

Impresii – şi totuşi nu nişte simple şi banale impresii, ci însăşi scânteile pe a căror portativ ardem şi ne mistuim combustibilul clipitelor pe care le primim, extensiile timpului ce se hrăneşte în existenţa lui cu bateriile devoratoarelor noastre vieţi.

„O sete era de păcate, de doruri, de-avânturi, de patimi/ o sete de lume şi soare /… dar unde-a pierit orbitoarea lumină de-atunci? „- L.B.

N-a pierit. Ea-i devorată mereu de sufletele noastre întunecate, mereu flămânde şi niciodată satisfăcute – care nu zic niciodată „destul”, care nu se satură să primească şi să arunce afară scheletele goale, ca un câine care şi-a devorat ciolanul, sau cenuşa, ca vulcanul care inegreşte cerul de deasupra cu ţipetele furiei lui. 

N-a pierit nicidecum setea-ncepută în ziua dintâi.

paşi peste plictiseală

Standard

Fragment din „Fereastra, Foile şi Viaţa”

Plictiseala e ca un semnal de alarmă că trebuie să te opreşti sau să-ţi arunci privirea în altă parte. Poate o găseşte cineva, calcă din greşeală pe ea, şi atunci datorită durerii faci ceva. De cele mai multe ori când oamenii fac ceva, are loc o schimbare, şi de cele mai multe ori schimbare e exact ce se aşteaptă. O mică schimbare. O apăsare de manetă şi liniile se unesc între ele, liniile care au stat departe unele de altele suficientă vreme. Acum maşinăriile care se plimbă deasupra nu au ce face decât să urmeze traseul stabilit de linii. Ca pe hartă, că tot am pomenit ceva mai devreme de paradigme, traseul merge acolo unde zice harta, când de fapt e tocmai contrariu, traseul e aşa cum e, iar harta doar încearcă să-l imite. De reuşeşte te-ai ales cu o unealtă folositoare, iar de greşeşte te-ai ales cu un duşman ce pare să-ţi fie prieten. Tot sunt lucrurile de cele mai multe ori exact aşa cum par, potrivindu-se cu zicala că cele mai multe adevăruri se zic în glumă. Omul caută tot felul de ziduri de protecţie. La ziduri, puţin mai pe urmă, le sapă ferestre, pentru că prea multă apărare parcă nu e aşa de bună. Omul vrea şi nu vrea protecţie maximă, şi vulnerabilitatea e bună, chiar atrăgătoare, aşa că dacă zidul o ţine veşnic departe, omul face ceva pentru a o aduce înapoi. Aşa ca adevărul zis în glumă, e un mod de a ataca apărându-se. Omul vrea să facă şi una şi alta.

Aşa vorbesc oamenii între ei. Între pereţi. Mereu între pereţi. Chiar când e sub cerul liber, cum s’ar zice, la hotelul tuturor stelelor, omul îşi face o mică colibă, îşi caută un fel de adăpost, pentru a fi apărat dar vulnerabil. Mereu şi mereu lucrurile singure atrag şi caută alte lucruri singure pentru a fi împreună. Când se plictiseşte omul fuge, iar când fuge oboseşte, obosind constată că e mai bine să meargă mai departe, pentru că dacă nu fuge se plictiseşte mai rău. Plictiseala e un motor care stă deşi ar putea să funcţioneze. Nu se plânge că consumă oxigen, ca inima. Se plânge când nu merge, când nu consumă, când nu împinge mai departe limitele care deşi sperie, ca toate celelalte lucruri nu fac doar asta, ci multe altele.

Casc îndelung, la fel cum oftez. Nimeni nu ştie. Nimeni nu întreabă. Noaptea e liniştită pe partea pe care nu bate soarele. Soarele e un fel de campion mondial la bătaie. Liniştită noapte nu-şi fac griji în ascunzătoare ei, ştie că dacă iese să se ia la harţă iară ia bătaie. De ce mereu trebuie să se bată cineva? E atâta violenţă. O bătălie a valorilor. Un război al faimei. O luptă între rele şi bune. O confruntare între definiţii. O răfuială între spectatori. O nepotrivire între păreri. Tot continui şi o-ul devine nişte. Încerc să nu ajung din nou la problema cu oul şi găina, dar nu fac decât să mă învârt în cerc. Viaţa este o poezie ciclică. Am închis ochii. Pe sub pleoape nu se plimbă somnul. Am sub pleoape nişte ochi care văd fără să fie deschişi. Noaptea nu-i împiedică să vadă. Văd ce vor ei, ş-apoi se miră de ce şi-au putut dori. Vor să îşi poată dori lucruri asemănătoare şi când sunt deschişi. Preşedintele ţării în care trăiesc a constatat râzând că vara nu-i ca iarna. Ochii mei când vor realiza asta? Ochii tăi ce culoare sunt? Dar ochii mei? Colored windows…turn off computer. Ieri. Azi. Mâine. E timpul!

muşcătură de aer rece

Standard
a căscat noaptea ca atunci când te scoli
şi(-)a deschis ochiul acestei dimineţi
frunza îşi ia rămas bun de la pom ca o geană în ochi
membrana deja s-a rupt
iar minutul netot o coase şi-o descoase
la loc
*
mâna se-ntinde către geamul nespart
să-i smulgă plămânii cu gură cu tot 
să-l stoarcă de aerul încă neinvadat de somnul molatic
de gândul ce noaptea întreagă l-a lepădat
*
şi muşc din trupul lui rece ca dintr-un măr
sorb cu zgomot lumina să nu mă ard
arunc pliculeţul la coş cu hârtie cu tot
îi deschid apei către faţă un vad
lăsând mersul în urmă mirosul de viaţă
trecutul de-acum cu gura căscată
ca o mirare între rostiri
sau o fereastră deschisă-n priviri
 

de dragoste (poetică)

Standard
se aburise peretele cănii stătea condensul ca o pată pe ea
mânerul î(m)i ţinea mâna dată uitării printre celelalte găsiri
sorbitura nu se găsea
*
păienjeni de scris îşi făcuseră plasă cineva desenase pe ea elefanţi
oasele nu miroseau deloc a mireasă umerii nu erau
adormiți nici bufanți
*
ca o memorie lumina ferestrei copia totul aproape fidel
şi-o dădea înapoi cu sclipire de veste:
uite-i condensul uite-i păienjenii uite-l pe el
*
el stătea plictisit şi mort de lumină părând că aşteaptă contururi de stea
că pregăteşte ‘nvierea-n ultima sorbitură să se scurgă în bătaia de inimă
în învingerea ei ce pulsează în ea
*
se aburise peretele mâinii condensul dintre moarte şi zi
îşi urca igrasia pe litere ca o căţărare de munte 
a unor copii
*
nu se (mai) scurgea prin mână simţirea nu rupeau elefanţii tăcerea din salt
igrasia-şi creştea încet igrasia în liniştea ferestrei
de transparent bazalt

în staţia unui afiş

Standard
îşi pusese un deget pe buză
pe buza de jos către colţ
peste ruj
peste orice-ngrădire
chiar peste şoaptele întunecate ale tăcerii
*
ceara consumă proiectele mainii
scriind undeva pe-un perete
undeva pe-un şerveţel
undeva într-o poezie de dragoste
sub privieliştea frunzelor prinse de iarna dansand
pe masa cantecului de jazz
îmbătate de aroma stradală
a unei staţii prinsă de-un afiş…
*
a ajuns acolo ca o flacără de cafea măcinată
prinsă cu lipici de geamul unui ochi
*
am oprit langă o buză întredeschisă
„mai sunt 5 minute”
pe urmă o să vină autobuzul
şi-am să mananc autobuza în loc de ciocolată
langa cafea
*
din oprire-n oprire degetul peste ruj mi-a devenit puls
*
nu mai eram cand
s-a uitat altcineva pe geamul altui ochi
după aşteptarea ce alerga să prindă
sub afişul unei buze întredeschise
sub deget
ultima şoaptă ce merge spre casă

singurătăţi bătătorite

Standard
într-un tarziu s-a apucat să ningă
ningea cu ganduri albe dorinte înstelate-n dăruire
de parcă iarna toată’ntr-o privire
ne-mbrăţişa cu gandurile-i calde
*
sub strangerea ei mută şi deplină
am început să tremur ca un suflu
oricat de strălucit-ai fi lumină
prinde-ţi căldura măduvă… un cuplu
*
strivesc sub paşi un univers de stele
în galaxia unei străzi înguste
bătătorind singurătăţi prin ele
(sub paşii vieţii repezi ca o dungă)
o cale prin zăpada încă blandă
*
nu se mai vede-n urma mea nimica
de mergem împreună mană-n mană
steluţele par vii mai sclipitoare
trăiesc sub paşi şi parcă nu se strică
*
într-un tarziu a început să ningă
…departe în cupola mea de sticlă
nu auzeam a cerului gandire
bătătorită-n mii de paşi şi-n umblet
nici gerul cum troznea ca foc subţire…

prin ochiul oglinzii

Standard

momentan în grădinile vremii

nici un anotimp nu-i prea viu

nu s-a rezemat de peretele firii

nici un autobuz trandafiriu


sunt numai frunze îmbibate în verde

numai crengi ce mustesc inegal

aplecate să citească o veste

dintr-o ruptură scursă din  ziar


prin fibrele optice rătăcește necunoscuta

planetă în salba universului mare

cu urechile umplute de- o negreală acută

muzica îmbibă anotimpu`n culoare


numai oglinda se plimbă de gratis

nedezlipită de trecutul autobuz timpuriu

retrovizoare se uită sălbatic

peste umărul anotimpului nu prea viu

sunt a…normal !

Standard

Eşti normal ?! şopteşte în nişte reclame stradale trecerea mea pe-acolo, fără să specifice de-ntreabă  sau zice… de parcă eu am făcut cunoştinţă cu normalitatea, mi-e cunoscută.

Pretenţiile zilei de azi au crescut. Trăim un continuu echinocţiu, credem orice – de parcă reclamele sunt făcute din tablele legii, iar străzile sunt pavate cu numele lui Moise.

Vârfurile munţilor se măsoară cu adâncimea oceanelor – perspectiva ta cu ochelarii mei – iubirile cu diagonala LCD-urilor, iar corectitudinea celor scrise cu liniile drepte ale caietului.

Îmi intră păru-n ochi,

Îmi sare bretonu-n privire

Te-am ascuns în sufletul meu camuflat sub pieptul verde al tinereţii şi nu te mai găsesc.

Tu cauţi să te oglindeşti în el ori de câte ori mă întrebi dacă te mai iubesc, şi chiar dacă stăm împreună să rezolvăm marele puzzle al vieţii, frământările nostre nu se potrivesc decât în tiparul vorbelor din dreptul tăceri, a nepotrivirii de timp sau de stare.

Nu eşti normal ! pare-a spune normalitatea anormală. Eu îmi văd de drum şi-i răspund cu un zâmbet.


cer(neală) fără nori

Standard

e-o călimară ‘ntreagă conturul de fereastră

înmoi în ea privirea cu storurile trase

ea-şi scrie fără mine povestea ei albastră

o lume e fereastra printre case


o ‘ntreagă călimară e-n fiecare ţeastă

pe feţe şi-n privire se scurge în poveste

pe trotuare goale (ca-n pahare) cerneala curge-o veste

ce e mereu greşit interpretată


degetu’şi umblă paşii lângă ramă

cu ochelarii-nchişi închide cartea

cerneala din minte umblă prin vene

povestea ajunge departe


trece  prin somn – prin poarta stelară

se scurge din living în dormitor

pe hol se-ntâlnesc trotuare

când pline când goale…

când fluvii, când deltă

când bălţi călimare


povestea-i sfârşit şi izvor

iar scrisu-i când dulce, când doare

e-o lume în pată-n covor


din cer călimara albastră

se scurge-n privire

în ţeastă

noapte albă

Standard

se vede-n pleata pomilor târziul vremii prin ochii aburiţi ai cămăruţei

paralelismu-n spatele căruţei se pierde-n infinitul depărtării


e-o noapte albă ninsă cu lumină cu logodirea lunii – o mireasă

în cămăruţa minţii şi pe masă ‘şi-aşează zâmbetul de sărbătoare


îndepărtate stelele-n tavane se-aprind în creanga stâlpilor sihaştrii

iar strada univers e cu mulţi aştrii, paralelismu-ngheaţă şi dispare


în ochii aburiţi ai cămăruţei surprind  buchetul roşu de lumină

ce-n spate îl aruncă-n alba tină ştafeta nopţii către dimineaţă

nuanţe

Standard

Dacă aş ştii aş spune exact, însă întotdeauna culorile pe care le scriu eu se vor combina cu culorile (ochilor) cu care voi citiţi. – o bucaţică de constatare din scrierea Ferestrei, a Foilor şi-a Vieţii

Schimbă balconu’ şi-O să VEZI !

Standard

[…]

Se vede diferit imediat cum schimbi balconul. Totul se vede altfel, până şi gândurile arată altfel. În urmă cu ceva ani mă gândeam că poate sunt şi eu un fel de piesă lipsă a unui puzzle cosmic. Azi am văzut de pe balcon multe apartamente ca nişte cuşti mici, în care mamă, tată şi mulţi copii îşi ţin supravieţuirea ca şi capul deasupra apei. Cuştile au tablouri pe câte o latură ca să le mai îmbânzească aspectul. Dacă ar sta să se gândească, să se proiecteze undeva sus pe un balcon cosmic, şi să vadă totul de acolo, omul s-ar vedea în maieu, un maieu ce nu mai e chiar alb, cu faţa bărboasă şi ţigara între degete, aplecat peste micul balcon al cuştii, cum priveşte în depărtare fără să vadă nimic.

Pe partea din spate, dincolo de cărăruia pe care am bătut-o azi pentru prima dată; şi am bătut-o nu pentru că a fost rea, ci pentru că a fost nouă (interesant aspect, al bătăii ce o primeşte NOUL – unii bat din palme, alţii din picioare), dincolo de cărăuie deci, se întinde un cimitor ce pare nou. Multe cripte din beton de un gri deschis, culoare a prospeţimii, pentru multe oase învechite, lipsite de amintiri şi memorii. Acolo printre ele mai trăieşte iarba, indiferentă  la culoarea pământulu, tutuşi nedreptăţită de betoanele ce o înlocuiesc repede şi discriminatoriu. Paşii unei bunici bat şi ei poteca de care ziceam. O bat din cu totul alt motiv (de parcă eu îi cunosc motivele), însă se duce cu o floare şi o lumânare la cel pe care l-a ştiut cândva şi care acum e o mică poză bătută de ploaie lângă un mare beton. Nu price de ce se fac atât de straşnice mormintele astea, oricum nimeni nu încearcă să iasă din ele. Ele sunt nişte puşcării în care cei pedepsiţi stau ca nişte haine de care s-au dezbrăcat.

Sufletul nu se ia nici după poveştile inventate de noi, nici după cele scrise de alţii în cărţile lor, ca pe nişte hărţi pe care trebuie să le urmeze, ca pe nişte reţete de care trebuie să se ţină. Dacă am vedea că nu respectă ritualul ştiut de noi, ne-am simţi ofensaţi, tot aşa cum alţii s-ar simţi dacă sufletul de acolo nu ar respecta ritaualul sau direcţia cunoscută de ei. V-am spus că se vede diferit de pe fiecare balcon. Ar trebui să se scrie o carte pe fiecare, şi să facem schimb între noi, poate că ne-am da seama că fiecare ochi al nostru observă ceea ce nu observă celălalt. Oricum, nu se întâmplă ce scriu eu aici, şi nici rostul scrierii nu o cunosc precis. Scriu ca să mă definesc, să mă scot pe mine din mine, să mă pun în vorbe, aşa cum artistul pune peisajul în culoare, chiar dacă îl schimbă, chiar dacă îl suprinde doar parţial şi superficial. Îmi decupez bucăţica mea de puzzle, ca pe o margine de ziar, plină de litere ce nu au sens decât dacă o pui înapoi de unde ai rupt-o.

Soarele răsare cu credincioşie. Credincioşia unui soare ce îşi plimbă de mult timp lumina, arzând şi dăruind în acelaşi timp. Constanta lui ritmicitate îmi dă un sentiment de siguranţă, de nădejde. Şi ce să sper? Că mâine va răsări iară. Dacă aş ştii că mâine va fi noapte, ce planuri mi-aş mai face eu astăzi? Şi apoi de ce să am încredere în el. Eu depind de lumina lui, de moartea lui constantă, de împărştirea lui nesfârşită. El ce ştie de mine? El nici nu ştie, nici nu ştie că ştie, şi totuşi eu ies pe balcon să admir apusul, lăncile pline de sângele muribundei zile, coconul în care se strânge pentru ca peste câteva ore să se metamorfozeze în fluturele dimineţii.

Ieremia scria cu ceva ani în urmă că în ciuda  faptului că pe vremea lui, fericirea, sursa fericirii îşi schimbase aşa de mult conţinutul, încât oamenii erau fericiţi la gândul că vor muri de sabie nu de foamete, vor muri de o moarte bruscă nu de o moarte lentă şi chinuitoare, totuşi speranţa lui, puţina speranţă ce i-a mai rămas vin din credincioşia lui Dumnezeu, a dumnezeului ştiut de el, descris de alţii, experimentat nu ştiu cum. Mai zice el ceva şi despre bunătatea şi îndurările acestui dumnezeu al evreilor, care i-a dat pedepsei în acele vremuri, tocmai ca să înveţe să aprecieze ceea ce nu au ştiut aprecia în vremuri bune. Apreciază cineva gunoiul? Zâmbesc gândindu-mă şi la întrebare şi la răspuns, pentru că iară mă întorc la lait-motivul balconului care face ca acelaşi lucru să fie mai multe, aceaşi imagine să fie alta. Cine apreciază gunoiul? Eu nu! Bănuiesc că nici tu. Parcă ne uităm urât, cu milă, un fel de milă amestecată cu dispreţ la cei care în urma gunoiului aruncat de noi în container vin şi răscolesc, rup punga şi caută înauntru în speranţa că ceea ce am aruncat noi le va fi lor de vre-un folos, vor găsi o mică piesă de puzzle potrivită lipsurilor lor. Oare ei cum se uită la mine când eu mă uit la el. Ce fel de dispreţ sau ciudă îi trece prin minte, îl anină. Eu n-am cum să-l înţeleg pentru că eu îl privesc din hainele mele curate şi parfumate, lipsite de empatie, incapabile să vadă. Totuşi, atât de drastice pot fi cutremurele, atât de mari schimburile din balcon, încât „cei ce se îmbrăcau în purpură se bucură de o grămadă de gunoi”. Exact ca în proverbul, şi mă gândesc că prima dată a fost o constatare, a fost o realitate observată, apoi a devenit şablon, proverbul acela cu sătulul şi flămândul. Ce diferenţă! Nu doar de nume, de situaţie, de viaţă, de apreciere, de evaluare, de trăire. Ce diferenţă! „Sătulul calcă în picioare fagurulde miere, dar pentru cel flămând toate amărăciunile sunt dulci.” Iată câte lumi sunt în lumea noastră, şi câte eu-ri în mine. Acum iar zâmbesc pentru că mă gândesc la E-urile pe care le conţin alimentele împachetate drăguţ, aşa cum boabele toxice de neghină sunt îmbrăcate în flori.

– Nu mai vorbeşti cu mine? Am întrebat-o într-o zi pe-o colegă. Obişnuiam să vorbim, şi reuşeam că o facem chiar şi fără vorbe, şi ni se părea interesant şi plăcut, de dorit.

– Nu mai vorbeşti cu mine, i-am zis?

– Doar strictul necesar, a răspuns ea. M-am întrebat instantaneu cât e strictul ăsta necesar, sau dacă chiar e necesar să zicem ceva, câteva cuvinte. Care-i diferenţa între cele câteva cuvinte „necesare” şi tăcerea desăvârşită, o comunicare a ostilităţii prin tăcere, prin indiferenţă, prin nepăsare, prin evitare, prin lipsa celor câteva cuvinte „necesare.” De pe balconul serviciului sunt necesare într-o zi şi deloc necesare în alta, tot aşa cum ncesitatea lor devine mult mai evidentă cu altă ocazie. Afli preţul călătoriei după ce îţi cunoşti destinaţia, inventarul celor necesare, după ce ştii de e mare sau munte, frig sau cald, posibilitatea ambelor situaţii.

Schimbarea de balcon aduce după sine schimbări.

____________________________________________

Viaţa, foile şi fereastra mă leagănă când într-o parte când în alta. Viaţa întră pe fereastră ca aerul dimineţii – zic dimineaţă pentru că dimineaţa de cele mai multe ori, cei mai mulţi oameni deschid fereastra să aerisească, să scoată afară aerul îmbâcsit dinăuntru. Pomilor le place îmbâcseala noastră, ei sunt un fel de coşuri de gunoiu pentru resturile plămânilor noştri. Virginea Woolf a meditat şi ea în faţa ferestrei, conştinetă de perspectiva limitată şi subiectivă pe care o oferă geamul. Îmi plac casele cu geamuri mari, însă au şi ele riscul lor, pentru că cu toate că oferă o perspectivă puţin mai mare asupra lumii de afară, pentru lumea dinăuntru, tot aşa şi celor de afară le oferă o vizibilitate mărită. Ş-apoi geamul nu e doar perspectivă şi subiectivism, mai este şi metaforă, lumină, ieşire. Trăgea Spurgeon un mare semnal de alarmă celor care vor să-şi contruiască casele doar din ferestre, neglijând importanţa structurii de rezistenţă ce o dau stâlpii şi pereţii cu toate că prin ei se vede mai puţin bine, şi din afară înăuntru şi invers.

Fereastra înrămează viaţa, iar foile le înrămează pe amândouă, în măsura în care potrivirea cuvintelor  e o fereastră deschisă. Cuvintele sunt nişte ferestre murdare şi deformate, de multe ori deformate. Ceea ce fac eu dincoace de fereastră se vede diferit dincolo de ea. Toate dialogurile sunt deformate de geamul cuvintelor, de firul telefonului de care ne folosim fără să-i conştientizăm prezenţa permanentă, fără să îndrăgim imaginea, pentru că seamănă mult prea mult cu cămăruţele acelea în care întemniţatul în spaţiul mai mic, vorbeşte prin fir cu întemniţatul de dincolo de sticlă, întemniţatul în spaţiul mai mare. Fiecare dintre ei e liber, însă libertăţile lor sunt diferite. Fiecare dintre ei e condamnat şi prizonier, doar că diferă şi înteminţarea substanţial. Nu e mare diferenţă între cei doi. Trebuie doar să deschizi altă fereastră ca să vezi altfel.

Foile sunt zidurile ferestrelor mele.

Largă-ngustime

Standard

Mingea mică de foc strălucea în capătul aripei, apoi undeva pe la mijloc, înjumătăţită de terminarea bruscă a metalului. Ce vină are ea că lăţimea nu e mai mare, că aşa se vede pe geamul meu şi că unghiul o face să sclipească acolo?

Milioane de puncte albastre s-au cocoţat pe mine incoştiente; s-au supus mâinilor mele reci. Milioane de puncte de altă culoare s-au cocoţat pe fata de pe celălalt rând, supuse mâinilor ei delicate.

Aripa cu cercul ei strălucitor ocroteşte îndinderea albă de dedesubt, ocrotită la rândul ei de albastrul ce-o poartă pe braţe, neştiind până la urmă care pe care se protejează, cine pe cine?

Am ascuns un plic în hârtie şi-n hârtie am împăturat cu negru câteva cuvinte deschise ce poartă în ele toată imensitatea orizontului. Abia mai văd uşa de la intrare cu cele 2 cifre puse alături, abia mai văd acoperişul casei ce se face tot mai mic şi dispare, abia mai văd oraşul imens ce mă intimida cu pânza lui ţesută asimetric.

Îmi pare în schimb aşa de mare micuţa fereastră ce-i aproape de nas şi-n care încap totuşi atâtea orizonturi.

N-a plouat azi! N-a căzut nici o piatră imensă din cer, totuşi îngrămadirea de alb e găurită pe alocuri cu albastru, ca nişte găuri de cheie prin care se uită soarele.

Un puzzle imens umple pământul: pătrate, triunghiuri, tot felul de patrulatere, hexa şi octogoane… mă întreb oare cine se joacă cu atâta seriozitate? Cum dispar dintr-o dată când mă clatin, când mă înclin fără să vreau spre stânga, când închid ochii şi automat închid şi fereastra.

Aveau ruşii o păpuşă mare şi rotundă; un cerc, o minge, o ghiulea ce urmăreşte un joc imposibil „de-a prinsa”- mica minge de foc ce străluceşte în capătul aripei.

Avea un bărbat un cântec despre câteva colivii ascunse una în alta, încătuşând fiecare libertatea celeilalte…

Fragment din „Fereasta, foile şi viaţa”