– De ce taci? întrebă ea privindu-mă-n ochi.
– Ca să-ţi las loc să vorbeşti, nu ai zis că mereu te întrerup? Acum te pomeneşti că n-o fi bine că tac, îi răspund, susţinându-i privirea jucăuşă, zâmbind în colţul gurii.
– Eşti hoţ, dar interesant, hoţia ta nu e una păgubitoare, ci parcă exact invers. Nu una care-mi ia, ci una care-mi dă.
– Păi da, îţi dă printre altele… timp, îţi face loc să fii. Îţi dă la fel de bine cum îţi şi ia.
– Cum adică “…îmi şi ia?” ce-mi ia?
– Eee las` că nu tre’ să le ştii tu pe toate, nici să le înţelegi, nici să micşorezi misterul existenţial, altfel noi ce-am mai vorbi acum? …şi mă cufund cu spatele în îmbrăţişarea fotoliului zâmbind larg.
– Vrei să zici că n-am avea ce vorbi? Îmi aruncă o privire sticloasă, adăugând repede, parcă aşa, să n-am loc să mă strecor cu vorbele mele în şirul vorbelor ei:
– …Şi că tăcerea naşte vorbire? Şi că eu tre’ să accept toate filosofiile astea ale tale fără să ripostez, de parcă le-aş înţelege şi mi-ar fi dragi? Adevărul e nu ştiu ce şi cum, nu ştiu ce-mi faci, că văd că accept ce altfel aş fi respins, mi se pare uşor şi logic ceea ce n-are nicio noimă. Şi cât ai de gând să taci?
– Ironico! Până mă săruţi, că asta-i cea mai mişto modalitate să-mi astupi gura…până-mi iei aerul şi sunt nevoit să ţip după el, trăindu-te în clipa asta unică şi ireversibilă. Hai mai aproape!
– Hai tu!
Şi mă văd nevoit, cu dragul ăla al înduplecării, să mă trag mai aproape până îi ating genunchiul cu genunchiul meu si fiecare simte pata de căldura a celuilalt. Nu ştiu de unde vine expresia “mi s-a pus pata…”, poate că de aici, din povestea asta.
Şi au curs liniuţele nevăzute ale dialogului când cu sunete când cu tăceri, când cu priviri adânci şi sticloase, sau tăioase, pătrunzătoare sau doar pline de curiozitate şi de dorinţa de a vedea bine, când cu buze strânse, într-o conversaţie dulce şi holistică, asemănătoare unei simfoni în care nici cel mai neînsemnat gest muzical nu e în plus. Braţe strânse pe piept, vârfuri de degete în vârfuri de degete, mâna trasă brusc sau cerută înapoi, joacă aşa din toate încheieturile, ca tremurul iernii care sub strângerea rotundă a frigului te cuprinde în întregime, din tălpi până-n creştet.
În dialogul ăsta cuvintele au mereu rolul lor, un oarecare rol, însă nu sunt sigur că rolul principal.
călătorru' 