…49 999 de peripeţii (necunoscute)

Standard

Stătea pe bancă sub pomul tomnatic în plină toamnă. Se scurgeau secundele pe dinaintea lui şi el nu le vedea scurgerea, doar o verifica din când în când în mişcările ceasului. Pierduse de mai multe ori şirul gândurilor pe care încerca să le adune în caietul chinezesc, ieftin şi cu hârtie de proastă calitate pe care-l folosea ca pe o mini bibliotecă pentru micile volume ale scrierilor lui. Observa cu privirea tot ce putea să observe în jurul lui, căutând legături între ceea ce îi vedeau ochii şi gândurile şi simţirile ce-ar putea căpăta un trup al cuvintelor pe care să-l numească poezie. Mai avea în rucsacul albastru o bere şi nişte seminţe, un baton de cicolată şi o carte scrisă de danezul Soren Kierkegaard, întemeietorul existenţialismului (parcă). Either/Or, „Sau Sau ” cum s-ar traduce în limba lui. O scriere încâlcită, filosofică, de care se foloseşte ca de o oglindă pentru a vedea în ea felul în care autorul s-a văzut pe sine însuşi. Citea cu glas tare ca să-şi audă glasul sau ca să poate înţelege mai bine, nu doar firul despre care ziceam, pe care îl pierdea destul de des şi pe care se întorcea să-l reînoade, deşi nu reuşea întotdeauna. Dar mergea înainte anevoie, dând pagină după pagină la intervale lungi, de parcă zăbovea să plece din oglinda 4 în oglinda 5.

Îl frământau tot felul de dorinţe de socializare şi ar fi intrat bucuros în vorbă cu fata ce se aşeză pe următoarea bancă, însă nu avea nici un pretext cu care ar fi putut intra în vobă. Din contră visa parcă, fulgerător de repede, printre mulţimea gândurilor sau a sentimentelor contradictorii ce-l locuiau, visa la chestii neaşteptate, precum o împiedicare, sau o situaţie neprezăvută care să deschidă singură dialogul, să nu fie nevoie de munca, de chinul, sau de implicarea lui. Să i se aducă pe tavă uşita şi oportunitatea, şi să-i crească reputaţia de oportunist, la urmă când va trage linie şi se va autoevalua cu aceeaşi repeziciune a gândului, că a venit oportunitatea şi s-a suit în ea aşa cum te urci în ultimul moment pe scara autobuzului care atunci îşi închide uşile. Nu reuşeşte să prindă zborul unei frunze, sau bâzâitul câte unei albine, paşii grăbiţi ai celor ce traversează parcul, mersul drept al câte unei fete pe bicicletă. Adulmecarea pe care câinii prinşi în lesa străpânilor o prind cu botul, rămâne doar adulmecarea lor. El adulmecă toamna şi apropierea unei ploi mărunte care îl va fugări de pe banca pe care şi-a petrecut ultimele trei ore.

Va merge probabil la aceeaşi cafenea unde a fost si data trecută, îndreptat cu faţa spre stradă, spre strada măturată de ploaie şi de paşii oamenilor ce o apasă ca un gând urban în trecerea lor prin frigul toamnei, prin zilele şi viaţa sfârşitului de an. Işi va lua o cafea mare şi se va afunda în lectura aceleaşi cărţi, cu scurte pauze pentru a observa ce se întâmplă în jur, sau ce se întâmplă pe stradă, tendinţele fashion ale zilei sau părul lung şi frumos al câte unei femei aflată în călătoria propriei ei descoperiri, tot aşa cum el stând acolo parcurge, se află în călătoria descoperirii de sine. Stând sau umblând, dormind sau fiind treji toţi fără excepţie călătorim. Unele călătorii ne-au fost făcute cadou, pentru că altcineva a plătit preţul călătoriei, iar pe unele trebuie să le plătim singuri. Chiar şi călătoriile în trecut pentru a vedea unde am cotit spre drumul care ne-a dus până în popasul în care suntem, chiar şi călătoriile în viitorul apropiat sau îndepărtat au costul lor. Fie planificarea lor, fie regretul că nu au fost planificate. Tot aşa cum totul curge, totul costă. Fie ne pare rău acum şi ne bucurăm la urmă, fie ne bucurăm acum şi regretăm la urmă, dar de bucurat tot ne bucurăm şi de regretat tot regretăm. Ca în cazul măritişului sau al însurătorii. Dacă nu te însori regreţi, iar dacă te însori tot regreţi, deci, fie că te însori fie că nu te însori de regretat tot regerţi, deci însoară-teşi mărită-te, că de regret şi de frustrare nu scapă nimeni. De trăit ne trăim clipa. Însă fie o trăim pe cea de acum în detrimentul celei viitoare, fie o omorâm pe cea de acum spre viaţa celei viitoare, pentru că doar acolo există înviere unde a existat moarte, şi doar acolo există moarte unde viaţa de un fel face loc altei vieţi de altfel. Pentru că şi moartea existând trăieşte, dar în felul şi sub forma unică în care doar moartea poate trăi, diferenţiidu-se de felul în care trăiesc toate celelalte fiinţe sau lucrui, care atunci când încetează să mai existe, mor.

Aşa e şi cu sfârşitul lumii, gândi el, şi cu sfârşitul serii venită odată cu zgomotul clopoţelului de care se foloseşte personalul cafenelei pentru a fi subtili şi eleganţi atunci când îşi dau clienţii afară, în frigul şi în întunericul nopţii. Reţeaua autostrăzilor pe care le are Germania sau Statele Unite e nimic pe lângă pânza ce se ţese în fiecare zi în mintea şi în sufletul omului, fără să ştiu să specific dacă mintea şi sufletul reprezintă unul şi acelaşi lucru, sau sunt entităţi spearate care comunică între ele, tot aşa cum pârâiaşele se scurg în râuri, râurile în fluvii, şi toate în mare, ca pe alte căi şi în alte feluri să se re-întoarcă de unde au plecat, ca iarăşi să se întoarcă acolo.

Demodate gînduri ne mai trec prin cap tot aşa cum îi treceau şi lui, aşa cu viteza gândului, împletite desigur în încercări orginale de gândire, altfel spus cu combinaţii originale, că până la urmă după cum materia primă a ploii e apa, tot aşa şi materia primă a gândului e cuvântul, cuvântul mai adânc decât orice mină, mai adânc decât orice fântână, cuvântul care se dovedeşte a fi pe paginile sacre acelaş cu Omega, acelaş cu Alfa, înşiruire de litere borţoase de toate literele, după cum bine observa poetul. Curajul de a merge dincolo de linia până la care s-a mers reprezintă o formă de originalitate, pe care el, ca şi eu, sau ca şi tine cel ce citeşti, ne-o dorim în sufletul nostru, în partea aceea ce cuprinde şi depozitează latura ce ne face să fim doritori, camera ce cuprinde şi descoperă unul din cele mai interesante motoare ale vieţii, şi anume voinţa noastră a de a fi, de a exista, de a deveni, de a fi mereu şi mereu ceva ce încă n-am ajuns să fim. Gândurile de genul acesta nu sunt doar oglinzi în care ne vedem, sau ne spălăm pentru a ne limpezi şi clarifica, ci sunt şi praştii, modalităţi prin care ne împingem înainte aşa cum pe schiuri fiind ne folosim de pantă şi de beţe, pe bicicletă fiind ne folosim de pedale, în barcă fiind ne folosim de vâsle. Aşa cum se folosesc păsările de aripi sau păianjenul de pânza lui lipicioasă pe care şapte sau 8 elefanţi se joacă fără nepăsare sau cu nepăsare, cine mai ştie…

Şi se poartă cu sine mereu, plus ceea ce a adunt, în autobuz fiind, sau pe strada ce duce către autobuzul ce duce în alt loc, pentru ca întoarcerea să fie o amintire în plus prin care el adaugă la el, ceea ce il face să fie el. Tu şi eu, sau – sau, noi şi voi sau orice alt pronume am folosi, până la urmă înlocuim un nume şi e un alt mod de a folosi borcanele cu etichete de care ne este plin raftul. Şi raftul e etichetat şi el când cum, fiind ba din lemn de salcâm, ba din reguli adunate şi ele de-a lungul vremii, ca nişte linii continue ce nu trebuie depăşite, sau ca nişte linii întrerupte ce ne directionează, care în acelaşi timp ne permit să le încălcăm şi să le depăşim, ba chiar ne invită să facem asta, pentru a merge mereu înainte. Raftul plin cu borcane pline cu etichete pline cu reguli şi conveţii, fără de care fiecare ar vorbi o limbă străină celuilalt, pentru că dacă vrem să ne înţelegem, să dialogăm, să vorbim unul cu altul sau unii cu alţii, trebuie să ne etichetăm la fel termenii. Altfel cum ar fi ca atunci când spun „elefant” în mintea ta să răsară imaginea „mesei” şi nu a urecheatului. Iar de vreme ce există un răsărit înseamnă neapărat că a avut loc cândva o plantare fără de care respectiva răsărire să nu poată avea loc. Sau bunăoară dacă are loc o răsărire şi un răsărit ar trebui să aibă loc şi o creştere trepată a luminii, aşa cum se întâmplă atât de banal pentru noi în fiecare zi începând de dimineaţă. Şi când are loc şi o creştere are loc şi o dezvoltare, are loc şi locul însuşi, are loc şi timpul, are loc fiecare şi este suficient loc pentru ca şi altele să încapă acolo sau aici, sau în oricare alt loc am prefera. Pentru că preferinţa este o alegere, iar alegerile reprezintă o înşiruire de preferinţe. Este modul în care ne amăgim noi pe noi că suntem liberi, sau ne manipulează şi controlează alţii cu gândul acesta atât de drag sufletului nostru, gândul că nimeni altcineva în afară de noi nu are control asupra preferinţelor şi alegerilor noastre. Însă în joaca aasta de-a alegerea ne sunt puse mereu în faţă câteva opţiuni, doar câteva şi nu o infinitate, aşa că libertatea noastră de alegere e tăiată, ciopârţită şi redusă substanţial, de la caz la caz, în aşa fel că până la urmă şi dacă alegem, alegem ce au ales alţii pentru noi, alegem dintre alegerile care au fost făcute înainte şi care ne sunt puse în faţă împreună cu iluzoriul sentiment al libertăţii. Dar pentru că aşa a hotărât întemeietorul vieţii, marele arhitect al alegerilor noastre, ne bucurăm de puţina libertate pe care o avem, fiind din când în când conştienţi că este singura de care ni se face parte, iar alteori plângem cu un ochi dorindu-ne mai mult. Nici măcar râsul şi plânsul ăsta nu ne este nouă în întregime dat să-l alegem, ci suntem oarecum la cheremul lui, şi când ne vine să plângem iaca plângem, şi când ne vine să ne abţinem, iaca ne dăm silinţele şi o facem şi pe asta, măcar din dorinţa de a ne demonstra şi dovedi nouă înşine că suntem în stare.

Când alegem să ne gândim la cu totul alte lucruri şi să nu zăbovim asupra acestora, o facem nu numai pentru că ne dorim aceasta şi o alegem conştient şi voit, ci şi pentru că alte lucruri ne răpesc timpul, atenţia, cheful şi nu ne putem smulge din legea aceasta că „nu putem face tot ce dorim”, ci doar o părticică, şi aceea aleasă de altcineva fără etichetă specifică pentru noi şi în locul nostru. Cine se mulţumeste cu starea asta de fapt ajunge să se bucure mai mult de viaţă decât cel care nemulţumit fiind tot sapă în adâncimea gândurilor pentru a descoperi izvorul izvorului şi sursa sursei, s-o ia dacă s-ar putea de piept şi să îi ceară socoteală, să o ia la palme şi să se răzbune. Pentru că până la urmă nu cine înţelege perfect cum funcţioneză o maşină se bucură pe deplin de toate facilităţile sau capacităţile ei, ci cel ce se suie la volan şi o conduce, cel ce trăieşte acolo în interiorul ei tot ceea ce oferă maşina fără ca el să cunoască măcar legile pe care ea le respectă. Desigur că trebuie să cunoască unele lucruri, însă nu pe toate, şi de cele mai multe ori acele legi care se cere neapărat să fie cunoscute sunt nişte legi elementare, primitive, de bază şi nu mulţimea legilor din spatele acestora. Ştiu spre exemplu, aşa cum ştiţi mai toţi, unde se bagă cheia în contact şi ce se întâmplă dacă o învârt, însă nu ştiu pe ce cale pleacă curentul de la baterie prin vena firului spre inima aceea electrică sau mecanică ce bate cu ritmicitate sub pieptul de tablă al caroseriei. Şi nici nu mă interesează să ştiu, de vreme ce interesul meu nu e să studiez acele legi ci mai degrabă să simt vântul în pletele mele de toamnă când gonesc cu gemul deschis pe asfatul a cărui componenţă mi-e toatal necunoscută. Sau vântul tomnatic în pletele mele de vară cu mâna pe volanul de piele, fără să ştiu din nou a cărui animal a fost, cum de e neagră acum şi de ce îmi place atingerea aceea aşa de mult.

Cei simpli sunt mai fericiţi decât cei complicaţi tocmai pentru că ştiu să se bucure de produsul final, şi nu răscolesc atât pământul în care au semănat florile până rup florile sau aşează pe ele instrumentele pe care le-au adus ca să se folosească de ele la săpat. Cei simpli sunt înălţaţi de paradoxul smereniei pe când cei ce se folosesc de el ca de nişte trepte pe care cresc şi urcă singuri, se împiedică şi cad pentru ca loviţi, juliţi şi cu semnele vinete ale căzăturilor lor să încerce să urce din nou, cu durere şi cu efort. Dar efortul este parte din blestemul spinilor şi al naşterii, aşa că atâta vreme cât vraja aceasta nu se rupe niciunul dintre noi nu scăpăm de zgârieturi, de căzături şi de naştere.

Căci se nasc în noi în fiecare zi gânduri şi planuri şi dorinţe şi pofte. Se nasc în noi ambiţii şi se mai naşte un alt standard spre care tindem, fiind şi ştiind că suntem, însă dorind să devenim şi să ne naştem. Creşte în noi întreagă acestă stare de fapt şi noi o hrănim cu romane poliţiste sau de dragoste, cu înşiruire de povestiri SF în care fecundăm nişte lumi spre care călătorim, dar nu aşa cum au fost născute pe hârtie de cel care le-a scris, ci adăugând la citirea lor tot ceea ce ochiul şi mintea noastră poate să le adauge. Astfel citind amândoi acelaş lucru, despre aceeaşi lume, ea nu corespunde întru totul în mintea mea şi în mintea ta, în laboratorul acesta în care şi eu şi tu punând-o acolo o trecem iar prin durerile naşterii, dându-i o altă imagine şi un alt chip care să corespundă, care să fie asemenea chipului şi asemănării noastre. Oare nu tot aşa a făcut şi El? Oare nu tot aşa face şi acum când încearcă şi probabil şi reuşeşte să modeleze oameni născându-i din nou, după alt chip şi altă imagine, ca sculptorul care cioplind piatra constată că piatra se miscă pentru că e o piatră vie, şi cioplitura nu mai e la locul ei, forma nu mai e cum trebuia să fie sau cum a fost planificată ci altfel, în alt chip. Şi când ia din nou ciocanul şi loveşte sar colţuri unde ar trebui să fie rotunjime, şi apar scobituri unde ar trebui să fie linie dreaptă. Astfel că el caută o altă piatră care se supune locului unde el o aşează pentru a putea primi forma pe care el i-o doreşte. Şi pentru că nu găseşte o astfel de piatră o ciopleşte singur în dorinţa lui de-a o creea spre a fi, chiar dacă e încă brută şi necioplită.

În parc pe bancă, sau în cafenea pe scaun, sau în autobuz printre oameni, paralelismul lumilor călătoreşte. Una într-o formă ce se scurge din loc în loc şi din imagine în imagine, geografică, concretă pentru simţuri şi ochi şi degete şi paşi, şi una mult mai complexă care în ciuda geografie poate fi aproape oriunde, instantaneu şi cu o viteză uimitoare. Curg şi acum aşa cum curgeau şi atunci gânduri de genul acesta prin venele minţii, adăpând-o cum adapă apele Dunării delta, cum setoşi ne stâmpărăm setea cu o bere spumoasă sau cu apa rece a unui pahar de nisip transparent. El cel de atunci nu ştia că eu cel de azi il voi privi, şi eu cel de azi nu ştiu cât mai văd din ceea ce a privit el, suprapunând într-o naştere nouă cele două priviri, născând chinul din blestemul ce ne subjugă să suprapunem, să ne uităm, să uităm că ne-am uitat, că ne zgâriem încercând, să… să încercăm să ne zgâriem pentru a ne simţi sângele cald cum ne curge pe pielea rece a vieţii, pe răceala primăvăratică a încercărilor noastre ce ne macină în morile de vînt, de apă, de spirală şi de nivel.

După ce s-a dat jos din autobuz, a călătorit prin alte locuri cu mintea şi cu trupul, până când cu capul în perină s-a abandonat neînţelesei călătorii a somnului. Peripeţiile de acolo îmi sunt necunoscute.

oh_the_big_city_dreams_by_naiveminds

One response »

  1. Pingback: Deşteptarea. Căţiva paşi în loc de cafea | CRONICA REZERVISTULUI

...comentează, hai! :)

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s