Arhive pe categorii: proză scurtă

În rolul principal (?)

Standard

– De ce taci? întrebă ea privindu-mă-n ochi.

– Ca să-ţi las loc să vorbeşti, nu ai zis că mereu te întrerup? Acum te pomeneşti că n-o fi bine că tac, îi răspund, susţinându-i privirea jucăuşă, zâmbind în colţul gurii.

– Eşti hoţ, dar interesant, hoţia ta nu e una păgubitoare, ci parcă exact invers. Nu una care-mi ia, ci una care-mi dă.

– Păi da, îţi dă printre altele… timp, îţi face loc să fii. Îţi dă la fel de bine cum îţi şi ia.

– Cum adică “…îmi şi ia?” ce-mi ia?

– Eee las` că nu tre’ să le ştii tu pe toate, nici să le înţelegi, nici să micşorezi misterul existenţial, altfel noi ce-am mai vorbi acum? …şi mă cufund cu spatele în îmbrăţişarea fotoliului zâmbind larg.

– Vrei să zici că n-am avea ce vorbi? Îmi aruncă o privire sticloasă, adăugând repede, parcă aşa, să n-am loc să mă strecor cu vorbele mele în şirul vorbelor ei:

– …Şi că tăcerea naşte vorbire? Şi că eu tre’ să accept toate filosofiile astea ale tale fără să ripostez, de parcă le-aş înţelege şi mi-ar fi dragi? Adevărul e nu ştiu ce şi cum, nu ştiu ce-mi faci, că văd că accept ce altfel aş fi respins, mi se pare uşor şi logic ceea ce n-are nicio noimă. Şi cât ai de gând să taci?

– Ironico! Până mă săruţi, că asta-i cea mai mişto modalitate să-mi astupi gura…până-mi iei aerul şi sunt nevoit să ţip după el, trăindu-te în clipa asta unică şi ireversibilă. Hai mai aproape!

– Hai tu!

Şi mă văd nevoit, cu dragul ăla al înduplecării, să mă trag mai aproape până îi ating genunchiul cu genunchiul meu si fiecare simte pata de căldura a celuilalt. Nu ştiu de unde vine expresia “mi s-a pus pata…”, poate că de aici, din povestea asta.

Şi au curs liniuţele nevăzute ale dialogului când cu sunete când cu tăceri, când cu priviri adânci şi sticloase, sau tăioase, pătrunzătoare sau doar pline de curiozitate şi de dorinţa de a vedea bine, când cu buze strânse, într-o conversaţie dulce şi holistică, asemănătoare unei simfoni în care nici cel mai neînsemnat gest muzical nu e în plus. Braţe strânse pe piept, vârfuri de degete în vârfuri de degete, mâna trasă brusc sau cerută înapoi, joacă aşa din toate încheieturile, ca tremurul iernii care sub strângerea rotundă a frigului te cuprinde în întregime, din tălpi până-n creştet.

În dialogul ăsta cuvintele au mereu rolul lor, un oarecare rol, însă nu sunt sigur că rolul principal.

Inconsecvenţa

Standard

Ce-i incosecvenţa?

O casă fără acoperiş? Un acoperiş fără coame, o maşină fără motor sau un motor fără benzină? Incosecvenţa este ceva „fără” ceva, ceva incomplet, ceva neajuns la capăt, la tristul capăt, sau de ce nu, la fericitul capăt.

Ce poa’ să-mi placă pornirea la drum, contactul cu fiecare pas. Metaforele nu au nevoie de îmblânzire asemenea oricăror altor sălbăticiuni… Iar am schimbat unghiul scrisului, iar nu sunt consecvent, iar scriu fără constantă aşa cum beatul nu poate merge drept.

Fără îmblânzire nu există control, iar fără control nu există manipulare, nici ierarhie: şi-atunci unde-s şefii, unde-s supuşii, unde-i cel condus şi conducătorul, unde-i începutul şi unde-i sfârşitul?

Triunul e şi una şi cealaltă deopotrivă, iar cum e posibil lucrul ăsta într-o percepţie liniară (era să zic „lume”, însă mai mult ca sigur că doar percepţia este aşa), în care timpul există doar dispărând, asta numai El ştie. Oricât mă strădui eu să pot vedea dincolo de „gulie”, dincolo de limitare – fără ajutorul unui ochi exterior – ochiul meu nu vede mai departe de cei câţiva metrii pe care-i poate parcurge, vede aceeaşi „mămăligă” întoarsă oarecum altfel în oală.

Nu-i pot lua pe oameni cu mine mai departe decât sunt eu; dar oare nu putem merge mai departe împreună?

Fără înghesuiala înţelesurilor în cuvinte vorbim fără de logică – repetiţia şi asocierea şi combinarea reprezintă lipiciul cu care înţelesul stă acolo, pâlnia prin care curge înauntru. Dar dacă eu mă chinui să încerc, dacă merg din aproape în aproape în încercarea de a înţelege înţelesul acestor lucruri, de a le strecura cumva prin pâlnia cuvintelor acolo în gând, ca o injecţie cu vitamina C  în venă, ce se întâmplă?

Către ce mă duce capătul acesta de logică? Lumea are o oarecare logică ce se pierde de sine în depărtare, şi nu la mare depărtare de ţărmul pe care putem păşi fără să ne înece largul, pe ţărmul pe care apa care ne udă picioarele ne încântă, ne răcoreşte, îmbânzită de căluşul malului ei.

Logica este incosecventă şi e ilogic să fie aşa !

Ultima sorbitură

Standard

Îmi plac trezirile. Ele răscolesc somnul altor treziri:

Îşi recunoştea aroma, da’ parcă se trezise într-o garderobă complet nouă, într-o îmbrăcăminte necunoscută. Lărgimea paharului i se părea o imensă libertate faţă de celula boabei ştiută înainte.

Asculta fără să înţeleagă dialogul masculin-feminin, fără să ştie că va fi ultimul:

– Vin acum honey! Îmi beau repede cafeaua, încui şi pornim…

cu gandul pe sub brad

Standard

Cum încape pe peretele timpului nemărginita bogăţie a nemeritatei Lui îndurări înrămată în bunătatea Lui faţă de noi, nu ştiu…

Viaţa-i un brad (de Crăciun) care-şi tot îngustează varfu’ pană ‘ntr-o stea;

Importat e să fii copil – acolo la bază e mulţimea cadourilor.

Printre milioanele de secunde înţepătoare plouă cu globuri şi mai găseşti învelită în tot felul de paradigme, înrămată în tot felul de umbre, ciocolată…

Înrămată în galeria aceasta e însăşi galeria, însă fără efortul de a privi în sine însăşi nu-şi prea dă seama nici măcar în preajma Crăciunului, cand găseşti peste tot reprezentări ale realităţii…

PA-2 (Inevitabil(ul)

Standard

–          De ce?

–          Of, speram să eviţi întrebarea asta. Acum va trebui să fac ca atunci când eram nevoită să găsesc tot felul de explicaţii pentru întrebările încuietoare ale fetiţei mele. „”De ce nu pot ieşi oamenii din televizor? De ce nu putem săpa în pământ ca să ajungem la „vecinii” de pe cealaltă parte de glob? De ce se vede doar jumătate de lună sau ce formă are anul?”

–          Totuşi am pus o simplă întrebare pentru o situaţie specifică, spuse fata de alături, sorbind din băutura albastră ce era pe gătate. Dacă de fiecare dată reacţionezi la fel, o să ajungem să nu ne mai spunem nimic una alteia, sau o să ne fie teamă de fiecare dată când spunem ceva. Sigur trebuie să existe un motiv, o explicaţie, o cauză. Aşa-i lumea, făcută din întrebări şi răspunsuri, iar unele chiar îşi găsesc „naşul” la un moment dat, dacă insişti puţin, dacă scormoneşti la timpul şi locul potrivit.

–          Vezi, tocmai asta încerc să evit „timpul şi locul potrivit.” Nu vreau să fiu prinsă din nou în capcana asta a cauzelor şi a efectelor – voi merge şi de data asta mai departe, exact aşa cum voi ieşi imediat pe uşă, o voi închide după mine, fără să număr paşii ce o să mă poarte de pe o stradă pe alta, fără să mă gândesc la noroiul pe care ar fi trebuit să-l curăţ dacă nu ar fi fost asfaltul. Şi înainte de a termina propoziţia, puse pe tejghea câteva bancnote – costul băuturilor – şi cu geanta pe braţ se îndreptă spre uşă, ca un efect al celor spuse.

PA*-1 (Deşteptarea)

Standard

Pe la nouă s-a trezit brusc, speriat şi liniştit în acelaşi timp, ca atunci când te rupi de realitatea unui coşmar doar pentru a constata că realitatea de zi cu zi, de care te-ai săturat, e totuşi mai bună. I-au trecut un milion de lucruri prin minte, chiar atunci în momentul ăla dinaintea privirii întoarsă spre cifrele roşii ale ceasului digital, ce sta strâmb pe noptiera din dreapta patului. Ce mai conta alinierea in clipa aia? Ce mai conta paralelismul dintre noptieră şi pat, sau dintre noptieră şi ceas şi restul lucrurilor din cameră ? – potrivirea lor după nişte reguli nescrise şi deloc universale, care n-ar mai fi trebuit să existe şi totuşi erau parca la locul lor în mintea lui. Într-o existenţă atemoprală nu este loc pentru timp, nu există spaţiu pentru cifra „9” nici momente în care dormirea şi trezirea să se desfăşoare secvenţial.

Menajera netezi cearşeaful pe pat, după aceleaşi reguli nescrise ale paralelismului, şi corectă poziţia ceasului digital pe noptieră, fără să observe nimic din suprapunerile ce tocmai avuseseră loc – dintre trupul lui şi cearşeaf, dintre mâna ei şi mâna lui întinsă spre ceas.

* Proză arhiscurtă

şifonatele fulgere ale nopţii

Standard

Mă uit pe geam, prin geam, din locul în care sunt înspre locul în care nu mă găsesc şi constat cu glas tare „ce întuneric e când nu-i lumină!”

Comparaţia dintre zgomotul pe care-l face muşcătura de măr (de parcă mărul poate muşca) şi foşnirea gândurilor între ele, mă face să-mi aduc aminte de revenirea toamnei, de curânda ei brumă, de curândul ei galben.

Are ea zgomotul ei, foşnetul ei, culorile, mirosul şi bogăţia ei. Călătorim împreuna de ani. Astăzi ne însoţeşte şi un domn ce a fost împuşcat în picior. Oasele lui nu mai scot nici un zgomot pe care să fiu în stare să îl aud, îmi place în schimb foşnetul ziarului pe care-l răscoleşte cu cu degetele, cu ochii, aşa cum frunzele nescrise ale toamnei ce stă să vină – de fapt venindă – sunt răsfoite de vânturi.

Se văd prin geamul compartimentului crăpăturile fulgerelor care răsfoiesc într-un mod brutal întunerecul nopţii.

Dac-aş scrie cu ochii închişi aş scrie mai bine, nu neapărat mai frumos, însă mai bine, pentru că aş putea vedea altfel ceea ce lumina lucrurilor pe care o văd cu ochii mă împiedică…

Dansez pentru tine!

Standard

De Maroneac Cristian

Lume, lume, s-a deschis sezonul de dans! Pe ringul de dans care se cheamă România sunt permise toate genurile şi se pot încălca toate regulile! La final, e câştigătoare echipa care se mai ţine pe picioare, iar trofeul e ce sau cine mai rămâne! Sezonul de dans a început în 2009, când echipa Băsescu-Boc a prostit echipa poporului român să danseze împreună. S-au jucat hore, învârteli, dansuri populare în toate zonele ţării, cu îmbrăţişări şi pupături. După alegeri, dansul s-a mutat în arena politică. Acolo au fost la mare rang dansurile spaniole. S-a dansat cu pasiune individual, la dublu, triplu, în grup, în şedinţe secrete, la palat, la castel, ziua, noaptea, când vrei şi când nu vrei. Pe scenă şi-au dat mâna jucătorii vechi Udrea, Blaga, cu jucătorii noi Berceanu, Vlădescu, Videanu, Şeitan. Toţi sub egida călăuzitoare a jucătorilor profesionişti din fruntea ţării.

Pentru că nu a dansat bine şi a jucat prea devreme, Geoană a fost înlocuit cu dansatorul mai tânăr Ponta, în speranţa că acesta va recupera poziţiile pierdute în competiţiile trecute. Între timp, dansul a devenit mai zbuciumat, mai trepidant. Guvernul a încercat să execute nişte figuri în premieră, după ce atâta timp presa le-a cântat că bat pasul pe loc. De aceea a fost invitat în joc un partener internaţional experimentat, dar care s-a prins în horă cu propriile condiţii. Aşa s-a semnat acordul cu FMI şi datorită acestui acord paşii de dans s-au schimbat. Echipa poporului român a trebuit să joace după cum i s-a cântat. Refrenul zilei a fost şi este încă tăierea bugetară, restructurarea aparatului de stat, combaterea evaziunii fiscale, reducerea pensiilor de unde nu trebuie reduse. Bineînţeles că a urmat riposta sau duelul, iar poporul român a ripostat cu dansul pinguinului, un dans antrenant, dar cu o ţopăială care a obosit masele. Mai indicat era un kazacioc care să facă să tremure din temelii Palatul Cotroceni şi Victoria.

Apoi a făcut furori dansul ţigănesc cu ocazia moţiunii de cenzură. S-au întrecut aleşii în minciunele, mici ameninţări, admonestări, anunţuri. Toate în numele democraţiei şi poporului suveran. După ce au jonglat cu bila albă–bila neagră, echipa Boc a scăpat la limita de câteva voturi. Prietenii ştiu de ce! Şi noi ştim! Şi iată o minune! Echipa pensionarilor, dar nu cea de lux, a repurtat o victorie mulţumită Curţii Constituţionale care a sancţionat echipa guvernului pentru paşi de dans neconstituţionali.

Natura a intrat şi ea în horă aducând dansul distrugerii şi amarului peste o bună bucată de ţară. Năvălirile de ape s-au jucat cu vieţi şi destine într-o ţară şi aşa sărăcită. Cei doi capi ai ţării au mers să vadă dezastrul cu ochii lor şi au trebuit să facă eschive şi dansul roboţelului la acuzaţiile oamenilor şi să se ferească de ouă şi roşii. Nu vă supăraţi, domnilor! Şi preşedintele Bush a luat un pantof peste ureche, şi premierul Berlusconi o piatră în faţă! Dumneavoastră doar completaţi topul şi nu i-aţi întrecut. Încă! Una peste alta, vine iarna! Ne aşteaptă tropăitul pe loc, uitatul în vitrine, număratul mărunţişului şi poveştile pentru copii despre o ţară bogată, dar prost condusă care se cheamă România. Doamne fereşte să le spunem la lumina lumănărilor! Până atunci guvernul dansează pentru tine, române, să te ajute să uiţi să trăieşti bine!

(dus) cu pluta …

Standard

Azi nu-s în apele mele!

De obicei e floare la ureche să scriu, ba despre o umflătură, ba despre o gogonată, însă azi n-am chef să fac pe măscăriciul, nici să fac pe vopsitoru’, nici măcar să vopsesc peste rugină darămite să umblu cu cioara vopsită, aşa că o las baltă!

Apă de ploaie!

Apă de ploaie în ulcior spart – în ciobul care râde de amintirea dăţilor în care a fost la apă, incapabil să înţeleagă cum a reuşit să-şi taie singur craca de sub picioare, fără să fie pasăre, fără să fie papagal.

Asemenea lui mă surprind uneori că bat câmpii ! O iau rău de tot pe arătură, umblu creanga !

După mult mers, ca un călător veritabil, mă opresc şi stau. Stau pe gânduri câteodată, fără să fie prea confortabil. Alteori stau cu sufletul la gură şi mă uit zâmbind cum trec câinii cu covrigi în coadă, cum trec cocorii, cum trece câte-un prost cu scara în spate, dovadă a deşteptăciunii că ştie să iasă din gropile-n care-o să cadă.

Îmi pierd minţile tot uitându-mă cum trecem toţi ca gâsca prin apă, sau cum ne potrivim ca nuca-n perete, fără să ne simţim cu musca pe căciulă din nici o pricină.

Dar să ne-ntoarcem la oile noastre !

Când nu-s în apele mele sunt într-o ureche ! Aud tot ce aude urechea şi-s părtaşi secretelor ei galbene. Urechea nu-i galbenă de grasă, e de ceară.

Când nu-s în apele mele, îs dus cu pluta pe alte ape!

How-to-Get-The-Best-Abstract-Art-in-South-Florida

din depozitul gol al facerii

Standard

Lumea a fost făcută cu uşi şi ferestre luate din depozitul gol al facerii !

În pereţii exteriori au fost încercuite nişte găuri ca să poată intra aerul din ochiul exterior şi să-şi poată imagina aşa cum vrea şi uşile şi ferestrele.

Cărămizile de deasupra se mută către jos la temelie, printr-o mişcare permanentă şi circulară, până când zidul coboară la noi cu tot cu interiorul folosit la alcătuirea lumii noastre.

Indiferent de viteza cu care cărămizile de sus formează temeliile de jos, întotdeauna rămân în zid găurile prin care-şi aruncă ochiul privirea, strămoş al jocului cu voleu.

La început la ferestre li s-au zis uşi !

Când au fost deschise, prin timpul acela au fost invitate înauntru uşile şi şi-au găsit astfel ziua naşterii.

„Ia-le ‘napoi !”- strigau mulţimile de ferestre numite la început uşi, pecetluind sub oboseală noul nume.

Pe urmă a început un război între ferestrele numite uşi şi ferestrele numite ferestre. Cele din urmă au zis că ele se închină aerului din cer, şi-n stricteţea lor nu se coboară până-n pământ, să se deschidă tuturor, ba să fie călcate-n picioare de fecundarea prafului şi-a apei.

Celelalte au zis că ele refuză închinarea închizându-se ei; să separe închiderea de deschidere.

Astăzi sunt uşi peste tot: chiar şi către început, chiar şi către sfârşit. Spre exemplu, ca să intri în ziua de ieri ai nevoie de-o uşă, chiar dacă s-au inventat între timp degetele care cu câteva sunete domină deschiderea.

S-au inventat şi butoane care domină şi subjugă uşile… de fapt nu pe ele ci sufletul lor, deschiderea şi închiderea din care sunt alcătuite.

Deschiderea lumii prin uşile şi ferestrele deschise ale depozitului gol al facerii,  deschide lumina onirică din spatele ochiului închis, a somnului deschis – a lumii fantastice din cărţile deschise în copilărie în deschiderea timpului pierdut, deschis căutării timpului găsit, prin uşa vremii…

… uşă care asemenea tuturor uşilor, se închide şi se deschide pentru fiecare ! (atât cât vedem pe-o fereastră)

sunt a…normal !

Standard

Eşti normal ?! şopteşte în nişte reclame stradale trecerea mea pe-acolo, fără să specifice de-ntreabă  sau zice… de parcă eu am făcut cunoştinţă cu normalitatea, mi-e cunoscută.

Pretenţiile zilei de azi au crescut. Trăim un continuu echinocţiu, credem orice – de parcă reclamele sunt făcute din tablele legii, iar străzile sunt pavate cu numele lui Moise.

Vârfurile munţilor se măsoară cu adâncimea oceanelor – perspectiva ta cu ochelarii mei – iubirile cu diagonala LCD-urilor, iar corectitudinea celor scrise cu liniile drepte ale caietului.

Îmi intră păru-n ochi,

Îmi sare bretonu-n privire

Te-am ascuns în sufletul meu camuflat sub pieptul verde al tinereţii şi nu te mai găsesc.

Tu cauţi să te oglindeşti în el ori de câte ori mă întrebi dacă te mai iubesc, şi chiar dacă stăm împreună să rezolvăm marele puzzle al vieţii, frământările nostre nu se potrivesc decât în tiparul vorbelor din dreptul tăceri, a nepotrivirii de timp sau de stare.

Nu eşti normal ! pare-a spune normalitatea anormală. Eu îmi văd de drum şi-i răspund cu un zâmbet.


la colţ

Standard

zic telescoapele că roată-i lumea; cum să se vadă altfel prin ochiul lor rotund…?

spun că voi sta singur în colţul universului cu faţa la cele două laturi, fără să ştiu ce-o să văd, nici dacă întâlnirea lor conversează…

stau în colţul cinematografului şi privesc pelicula colţuroasă, faza în care ai înfipt ţăruşul în fruntea căpăţânii, exact în colţul minţii rămasă în urma evreilor, romanilor şi grecilor…

ei vorbeau între ei aceeaşi limbă fără să se-nţeleagă şi se puneau la colţ unii pe alţii, iar eu (dacă tot n-am subtitrare) îmi pironesc ochii (coada ochiului, colţul privirii) în colţul crucii în care stai singur…

cine te-a pus acolo?

împătur şi desfac uşile colţuroase ale cinematografelor şi-mi urmez inevitabil paşii până voi da colţu’

cred că ştiu răspunsul !

Largă-ngustime

Standard

Mingea mică de foc strălucea în capătul aripei, apoi undeva pe la mijloc, înjumătăţită de terminarea bruscă a metalului. Ce vină are ea că lăţimea nu e mai mare, că aşa se vede pe geamul meu şi că unghiul o face să sclipească acolo?

Milioane de puncte albastre s-au cocoţat pe mine incoştiente; s-au supus mâinilor mele reci. Milioane de puncte de altă culoare s-au cocoţat pe fata de pe celălalt rând, supuse mâinilor ei delicate.

Aripa cu cercul ei strălucitor ocroteşte îndinderea albă de dedesubt, ocrotită la rândul ei de albastrul ce-o poartă pe braţe, neştiind până la urmă care pe care se protejează, cine pe cine?

Am ascuns un plic în hârtie şi-n hârtie am împăturat cu negru câteva cuvinte deschise ce poartă în ele toată imensitatea orizontului. Abia mai văd uşa de la intrare cu cele 2 cifre puse alături, abia mai văd acoperişul casei ce se face tot mai mic şi dispare, abia mai văd oraşul imens ce mă intimida cu pânza lui ţesută asimetric.

Îmi pare în schimb aşa de mare micuţa fereastră ce-i aproape de nas şi-n care încap totuşi atâtea orizonturi.

N-a plouat azi! N-a căzut nici o piatră imensă din cer, totuşi îngrămadirea de alb e găurită pe alocuri cu albastru, ca nişte găuri de cheie prin care se uită soarele.

Un puzzle imens umple pământul: pătrate, triunghiuri, tot felul de patrulatere, hexa şi octogoane… mă întreb oare cine se joacă cu atâta seriozitate? Cum dispar dintr-o dată când mă clatin, când mă înclin fără să vreau spre stânga, când închid ochii şi automat închid şi fereastra.

Aveau ruşii o păpuşă mare şi rotundă; un cerc, o minge, o ghiulea ce urmăreşte un joc imposibil „de-a prinsa”- mica minge de foc ce străluceşte în capătul aripei.

Avea un bărbat un cântec despre câteva colivii ascunse una în alta, încătuşând fiecare libertatea celeilalte…

Fragment din „Fereasta, foile şi viaţa”

cartea parcului

Standard

apune dansul leagănelor în parc
vegheat de înalta statură a pomilor:
o suplinire patristica a celor ce-si gasesc prea puțin timp
în copilăria ce-și plânge trecerea

curg în locul lacrimilor frunze
și troznesc crengile
asemenea unor genunchi uzați
pe care cu statornicie și-au legănat
copacii umbrele

pomii sunt personajele din cartea parcului
pe care-l inspiră cu foșnirea lor zilnică
pe care-l bârfesc cu stafiile trunchiurilor adormite
sub potecile cele noi
pe care-l populează cu oxigenul lor verde
și cu încleștarea rădăcinoasă și nevăzută
a dedesubtului

legănarea e o înșiruire de apusuri și răsărituri

evenimente aşezate de două ori

Standard

Aşez evenimentele în şir ca o podoabă viitorului ce n-a ajuns, aşa cum dimineaţa îmi fac timp ca să înlătur ce nu vreau şi să aşez ce îmi doresc.

El fi-va orişicum ! Şi fi-va-mpodobit dacă adun podoabe ca să-i dau. Îi place jocu-n doi… Şiru-l oferă el, împodobit de alţii cate-un pic. Împodobirea lui e-mpodobirea mea la gatul meu, sau şirul gol în viaţa goală-n ea.

Aşez evenimentele în şir ca nişte diapozitive mici fără lumina Ta. Dar va veni prezentul precum un răsărit, o revărsare-a zorilor de zi ce le va proiecta înalt, şi-atunci vor fi, aşa cum nu-s acum decat un plan.

Aşez evenimentele în şir ca un şablon de hartă pe un relief imaginar pe care n-aş putea s-alunec sau să cad, pe care poţi să-l iei în ras prin „lipsa” sa. Cand cărăruia fi-va mai mult decat un şir de fire roşi pe-un plan alb, iar noaptea o haină prea răcoroasă ca s-o îmbrac, voi trage scurt de-o rază rece luată de lună cu-mprumut, şi-o să continui neînfricat şi hotărăt ce-am început;

a doua oară, s-aşez evenimentele în şir…