50 000 de vorbe…

50 000 de cuvinte înseamnă finalul. Finalul primei pauze meritate. Nimica toată pentru cei care îndrăgesc joaca, în mod deosebit joaca cu vorbele, pentru cei care ştiu că niciun final nu e complet, ca absolutul îşi are loc preutindeni în altă parte da’ foarte puţin, rar de tot în vocabularul nostru, având o legătura stranie cu lutul, sau una lingvistico-organică dupa cum se poate vedea în mâzgăleala cuvântului.

Şi mai sunt tot felul de cuvinte interesante precum „provocare”, concurs, întrecere, efort, minim de efort, scriere, scris, şi multe altele care nu mai au nevoie de ghilimele, cu care îmi fac bagajele pentru a porni la drum, pe drumuri făcute din combinări, pe melaguri zidinte-n imagini, pe lângă oameni care locuiesc în dialoguri, prin aventuri nenăscute încă pentru că fotosinteza cuvântului n-a avut loc, din nicio altă pricină decât pricina însăşi.

Lumea a fost făcută de două ori. Tot aşa se întâmplă şi azi cu cosmetizarea ei, cu faţa ei mereu în schimbare. Prima dată a fost creată acolo în gând, în plan, în schiţă, în vis, în imaginea aia care abia mai apoi a fost pusă în faptă, a fost subjugată materiei, a fost sorbită în ceea ce ne văd ochii şi ceea ce ne vede mintea când picioarele ochiilor obosesc. Călătoriile sunt aproximativ la fel de asemănătoare, iar a mea bănuiesc că nu are nimic atât de original încât să se diferenţieze substanţial de restul. Ştiu care-i finalul, deci îmi am destinaţia, însă nu ştiu cu ce tren, nu ştiu pe ce drum, nu ştiu nimic din aventura care-mi stă în faţă, şi deşi mă uit la ea cu uimire parcă nu o pot zări, parcă nu o pot naşte decât cu durere.

Ce blestem a mai fost şi este şi ăsta al muşcăturii de măr, să naşti totul cu durere şi prin spini să crească trandafirii, şi doar noaptea să se vadă stelele şi doar dacă plăteşti cadoul e gratis. O călătorie gratuită în jurul soarelui mi-a fost pusă la dispoziţie de mai bine de 30 de ani încoace, aşa că ce-i aia un puzzle al cuvintelor româneşti cu care să mă recreez ca în recreaţia mare, între două zgomote de clopoţel, între două ezitări de lene, între două bătăi de inimă, între noi doi, eu cel care sunt şi eu cel care voi fi şi eu cel care mă privesc cum rămân în urmă asemenea pietrelor ce sunt statornice sub apele mereu curgând rămânând peste pietre, mult mai statornice şi mult mai fiind.

Socoata dă altfel în matematica diferită a călătoriei, iar jurnalul acesta prins cu o pânză de păianjen de colţurile a două stele e preşul furat de la Aladin cu care voi fugi de naş, cu care voi fenta biletul de călătorie, cu care voi bea cafea în vagonul restaurant, cu care îmi voi umfla roata dezumflată de la bicicletă şi cu care voi trage după mine toate frunzele toamnei sub stratul noului anotimp, ca pe-o cortină de teatru, ca pe un final de capitol, ca pe un cântec ce face să curgă înşiruirea actorilor.

Amalgamul acesta de zdrenţe, care şi ele nu-s altceva decât cuvinte… înşiruire de litere borţoase de alte litere, care se nasc şi se mînâncă unele pe altele în amalgamul acesta de bibloteci reprezintă harta mea pe care o desenez în timp ce merg, mai mult cu urmele paşilor sau cu apăsarea degetelor în zgomotul de plastic al scrisului. Să iau cu mine cămile cu saci plini de litere? Să iau cu mine tancuri cu cufere pline de etichete? Să iau cu mine robi şi roabe care să mă ajute să leg funiile între ele şi cu toate funiile acestea să vă leg şi pe voi? Să nu credeţi că vă scot ochii, pentru că au ei singuri un fel de a curge, însemnând oarecum că vi scoateţi singuri şi mi daţi mie, dar nu ca să văd cu ei, ci pur şi simplu pentru că ei au proprietatea asta de a curge rămânând acolo, de a se împăştia în toate părţile cuprinzând în braţele privirii lor egoiste şi nesătule călătoriile verbale şi zgomotoase cu care această mare carte de aventuri, ce-i lumea, ne cuprinde ca pe nişte cuvinte scurte aşezate şi sorbite de alţi ochi – ochii întunecaţi ai găurilor negre, coşmarul oricărei stele căzătoare cu care-şi pecetluiesc îndrăgostiţii dorinţele.

Desigur că am nevoie de cămile şi de cufere şi de etichete şi de borcane şi de capace şi de carioci şi de markere cu care să pun verbele la locul lor şi toate părţile de vorbire în căruţa teatrului de păpuşi, a păpuşarelor, a sforilor şi a uneltelor de care am nevoie pentru îmbârligătura aceasta în care încerc să fac ordine. Cine mânâncă azi reţeta scrisă pe bucata de foaie şi nu preferă însăşi prăjitura, chiar daca uleiul are gust rău, chiar dacă făina e înnecăcioasă, chiar dacă separat ingredinetele se simt urâte şi nefolositoare. Ele îşi găsesc totuşi rostul, scopul, marele lor destin în punerea lor împreună. Lupă, lupă, unde eşti lupă? Cu siguranţă voi avea nevoie de magnifier-ul ce va ţine relaţia noastră când la distanţă mare când la apropierea presantă şi dureroasă a contopirii.

Ştiţi care sunt cele 5 ingrediente ale vieţii? Cei 5 piloni? Cele 5 feţe ale marii piramide în care ne aflăm cuibul? Sau, ştiţi că descoperirea cunoaşterii e o călătorie lingvistică din semn în semn, din simbol în simbol, din traducere în traducere? Desigur că ştiţi – şi ăsta-i motivul pentru care nu călătoresc singur, şi deşi am pornit singur la drum, fără să vă întreb dacă mă însoţiţi, dacă vă încumetaţi să mă urmaţi în lungul şir de răsărituri şi apusuri, precum felinele pe după pomi sau prin iarba savanei ochii vostri mă urmăresc şi codurile se sparg în întâlnirea dintre ceafa mea şi ochii vostri, dintre ciocanul şi nicovala pe care pe tăcute dar şoptit ne făurim prada şi prădatorul, mortul şi moartea, rostogolirea născută a naşterii.

Nu ştiu ce rost are cuvântul „singurătate” în lumea borcanului nostru, în care orice ai face n-ai cum să fii singur, n-ai cum să te refugiezi de tot, n-ai cum să te ascunzi decât cu lucrurile sau după oamenii ce fiind îţi arată că eşti în prezenţa lor, deci nu eşti numai tu, eşti tu şi ei, sunt ei şi tu. Că ne simţim singuri cîteodată, iară, sau din nou, nu facem decât să descoperim, să dăm la o parte misterul acesta de a fi noi cu noi, noi cu simţirele noastre, pluralitate lipsită de singular, în prezenţa singularităţilor. Sâmbure de ghindă zicea poetul că-i este sufletul, şi-n cuibul acesta imens, trecutul şi viitorul sunt o împletitură a crengilor de copac cu rădăcina, sau ascunderea pădurii în ghindă, e aducerea pe lume a lumii, acum, aici sub ochii noştri, în ochii noştri în jocul acesta de-a vaţ-ascunselea, în joaca aceasta cu vorbele de care vom râde şi care ne va îmbucura copilăria până la lacrimile bătrâneţii de la final, când vom deschide alte porţi şi vom începe alte drumuri cum începeam când nu ştiam a scrie câte-un capăt de linie în culoarea creionului.

Pe valul verbal, printre statuile vorbelor, prin labirinturi de înţeles şi neînţeles mă pierd şi mă găsesc deopotrivă. Mă las pierdut pentru a fi găsit. Rătăcesc pentru a cunoaşte. Nu mai e cale de întoarcere. Drumul duce doar înainte, chiar dacă aşa pentru plăcerea peisajului şi-a ochiului cu care pipăie urechea cuvintele, vom arunca din cand în când câte-o privire înapoi peste umăr, înapoi peste umărul zilei de azi. Cine ne pune sub paşi aceste amintiri din viitor nu ştiu. Multe sunt de cercetat sau de descoperit: comori de mister, ţoale fermecate, teci de săbii de corn, scrisul de pe plicul expediat de expeditor, şi din toate câte sunt de cercetat şi de mirosit, toate vor râmânea mereu de cercetat şi de ascuns acolo în descoperire ca mănuşile în gerul iernii şi ca mâinile în mănuşi.

Vitorul are şi el supuşii lui cu care îşi tine cronicile. E adevărat că nu mi-am propus să trec pe la muzeul de istorie al viitorului. Mi-e teamă de scheletele prăfuite ale trecutului ce atârnă în ramele exacte ale punctelor cardinale, ale zilelor de naştere, ale pietrelor de mormânt ce se lasă înfrânte de firul ierbii şi de schelăriile florilor veştejite, cu ajutorul cărora nepricepuţii zidari, zilierii neîndemânatici lipsiţi de experienţa zidirii, cosmetizează faţada ştearsă a trăirilor. Şi mai sunt am auzit şi alte camere şi săli acolo în muzeul de istorie al viitorului, unele pline de tot felul de sentimente sedimentate pe alte sentimente nesigure presupuneri şi prejudecăţi care arată într-un fel al lor, aproape unic şi distinct, dar pe care fiecare vizitator le vede după forma ochiului lui, strâmt sau larg, alb negru sau color, grotesc sau lin.

Pe-acelaşi drum sunt două drumuri cel puţin. În orice întoarcere sălăşluieşte mersul înainte oricât ai vrea sa sălăşluiască mersul înapoi. Să mergem înainte dar!

Publicitate