Impresia „că nu mai e…”

Suntem la cheremul impresiilor noastre – ele par a fi dumnezeul care ne creează şi guvernează lumea – ele cresc precum nişte rădăcini prea groase şi prea adânci ca să le mai putem scoate afară pentru a planta altele în locul lor. Ele devin temelii pe care construim mereu şi mereu alte impresii ce dau formă şi gust şi florilor şi fructelor cu care ne hrănim şi ochii şi gura şi sufletul.

Impresia de libertate, de îngrădire, de măreţie sau nimicnicie, de importanţă, de stimă de sine înaltă sau pitică. Impresia de utilitate şi indispensabilitate, de rotiţă fără de care n-ar merge la fel, n-ar merge aşa. Impresia paradoxalului gol care ne umple cu prezenţa lui… Impresia impresiei…

Impresii – şi totuşi nu nişte simple şi banale impresii, ci însăşi scânteile pe a căror portativ ardem şi ne mistuim combustibilul clipitelor pe care le primim, extensiile timpului ce se hrăneşte în existenţa lui cu bateriile devoratoarelor noastre vieţi.

„O sete era de păcate, de doruri, de-avânturi, de patimi/ o sete de lume şi soare /… dar unde-a pierit orbitoarea lumină de-atunci? „- L.B.

N-a pierit. Ea-i devorată mereu de sufletele noastre întunecate, mereu flămânde şi niciodată satisfăcute – care nu zic niciodată „destul”, care nu se satură să primească şi să arunce afară scheletele goale, ca un câine care şi-a devorat ciolanul, sau cenuşa, ca vulcanul care inegreşte cerul de deasupra cu ţipetele furiei lui. 

N-a pierit nicidecum setea-ncepută în ziua dintâi.

Publicitate

mijirea celuilalt fiu

am muşcat din scut – de foame – şi avea gust de cruce

numai ca să şterg sabia de limbă până simt gustul cuvântului

– să mi se facă sete –

mi-am numărat bucuriile bancnotă cu bancnotă şi-aveam puţine

şi mai aveam şi ceva:  simţirea să le ud cu lipsa datoriilor mele

până le trece ofilirea ca o răceală dreasă

*

răsfoită setea după sete s-a oprit la pagina aceea neterminată

nescrisă cu nici o apă în care înoată spălarea mâinilor lui Pilat

ca nişte peşti piranha prinşi în mrejele mele mici de copilărie

pe care le dreg cu alte mreje în loc să le las rupte

ca peştii să-şi ia zborul

ducă-se!

 *

stătea pe masă la un moment dat o bucată de botez

frântă ca o pâine de-mpărtăşanie şi-avea un gust neobişnuit

de celălalt fiu – ce mare brânză părerea de rău?

 *

„o brânzoaică?” mă îndemna ieri-ul „dar eu nu ştiu să-mi

potolesc setea aşa” – îi răspundeam

în timp ce mă îmbrăcam cu un alt obicei

de a muşca din scut pentru ca lin să fiu şi pe dinăuntru protejat

unde-s mai adânci prăpăstiile

mai fierbinţi saharele mai ascuţite luminile

 *

limba mea piatră de gresie o ascut cu sabia

ochii mei de orizont culcat la pământ să vadă tăietura de pleoapă

 

muşcătură de aer rece

a căscat noaptea ca atunci când te scoli

şi(-)a deschis ochiul acestei dimineţi

frunza îşi ia rămas bun de la pom ca o geană în ochi

membrana deja s-a rupt

iar minutul netot o coase şi-o descoase

la loc

*

mâna se-ntinde către geamul nespart

să-i smulgă plămânii cu gură cu tot 

să-l stoarcă de aerul încă neinvadat de somnul molatic

de gândul ce noaptea întreagă l-a lepădat

*

şi muşc din trupul lui rece ca dintr-un măr

sorb cu zgomot lumina să nu mă ard

arunc pliculeţul la coş cu hârtie cu tot

îi deschid apei către faţă un vad

lăsând mersul în urmă mirosul de viaţă

trecutul de-acum cu gura căscată

ca o mirare între rostiri

sau o fereastră deschisă-n priviri

 

furăciune

să iau de-mprumut, să fur de-a „dreptul” să-mi însuşesc
conectat la cer cumva cu genunchii infipţi în podea
să iau de dincolo putere putere ce nu-mi aparține
să o jefuiesc s-o fac s-o simt prin vene cumva

*

fărâmiturile astea puține să le-nmulțească coșurile-n ele

că vine seara cina-n care lumea se mănâncă pe sine

și-orice străin se cade la mine acasă

să se simtă primit primit să fie bine

*

îmi încearcă inima o bătaie – știi ca atunci când știi că furi-

presimt o hoție mai mare pe care nu o pot face a mea

nu-i de împrumut și nici de vânzare

nu încape-n cămări și-n hambare

ea există s-o iubesc nespus lipsită de-ndoieli

și de-ntrebare

*

crăpate sunt temeliile toate arterele toate în inimi

cineva a furat frunzele de smochin și-a lăsat privirea deschisă

deșteaptă-n mine o fântână izvor cu brațele pline

să curgă prin degete  peste vorbe-n afară

o apă ce nu e a mea ce nu e furată ce-i lipsită de seară

să izvorască din ea… timpul de „iară”

comparatii

tanjirea-i ca o foame
durerea-i ca o sete
speranta-i ca o apa
ce-alina si adapa
in lacrima e plansul
trairea ce se varsa
in vestea buna-i mana
ce-apuca si revarsa
in ochii plini de ura e-o noapte fara stele
in dragoste-i lumina
ce vede cele bune ascunse printre rele
ca funiile e cearta
ca lantul libertatii
iertarea-i o cheita:
o lovitura sortii...