…ai, or n-ai?

 Dacă ai habar că n-ai habar, atunci ai habar!

socoată

Când ai o problemă și nu recunoști, ai două probleme!

corăbii second hand

…te cunosc doar din spusele altora
ca pe-o mireasmă fără de floare
ca pe-o recenzie fără de film
doar vorbe second hand mi te mâzgălesc în ureche și ochi
doar gândurile mâinii tale mă țin de mână
strecurându-se printre degete ca o ploaie
căzută din cer sau o lacrimă
dintr-un ochi nevăzut…

strădanie sărată de pe marginea frunții tale
sau ce știu eu a cui…

dacă palmele tale miros a cui
ce știu eu…?
dacă ești (sau nu) cel mai frumos dintre oameni
nu pot decât să (mă-)ntreb

să compar? …cu cine să (te) compar și-n ce fel?
că oricum nu te cunosc decât din spusele altora, Doamne…
ca pe istoria la care n-am fost martor
de la care-am lipsit ad-literam

sălășluiești în cerurile tale și prin cotloanele obscure ale memoriei
…ce știu eu ce uni-vers e ăla
cu câte ceruri
pe câte straturi
ajuns acolo cu corăbiile astea second hand
ale vorbei
ca o marfă în cufere

și-n hamacul gândului te legeni
zâmbind sub soarele acestei cunoașteri
și-n semnele de întrebare crești o cultură
a viitorului ascuns
în sâmburele primăverii până-n cules
din raza de soare până-n boaba de vin
de-a lungul viei cu mlădiță cu tot

te cunosc doar din vorbele altora
ca pe un munte-ntr-o poză
ca pe o vacanță într-o dorință secretă
sau un secret
ne-mpărtășit încă
la nimeni…

Publicitate

…I (don’t) know :)

„I don’t know half of you half as well as I should like…and I like less than half of you half as well as you deserve…” -B.B. (There and Back Again)

…de-aia-i zice „experienţă PERSONALĂ” :)

Ca năucul în faţa intersecţiei, precum viţelul la poarta nouă mă pun în pielea debutantului, fiind încă un debutant. Nu ştiu (încă) a unge poezia (or proza, sau orice alt gen literar) pe orice felie de pâine comestibilă ochiului, cu orice fel de „cuţit”, în orice formă, sau orice dimineaţă. Nu ştiu unde exact e boaba câştigului în alba-neagra „stai-nu-sta-ului”. Dar totuşi ştiu şi eu câteceva.

De exemplu ştiu că niciodată nu voi ştii (mai mult(e), sau mai bine) decât dacă îmi voi „băga nasul” (și unde nu-mi fierbe oala). S-ar putea să mi se zică, potrivit ochiului unora, că-s băgăcios, că nu-i locul meu acolo, că n-ar trebui…Dar doar aşa ştie a mirosi nasul, prin apropiere. Şi mai ştiu că nimic nu poate înlocui experienţa (personală), niciun ghid – oricât de meşteşugit alcătuit ar fi -, nicio fotografie, sau descriere, sau orice altceva experimentat mai întâi de alţii, şi oferit mie prin dărnicia lor, sau pe bani, ca pe o experienţă second hand. Şi mai ştiu că frica poate fi o cursă aşa de puternică încât orice paralizant e mai puţin eficient decât ea. Ştiu că unele lecţii se pot învăţa doar parcurgându-le, asemenea drumului şi călătoriei. Ştiu că a scrie prostiile crezute, simţite, sau gândite la un moment dat, poate fi un excelent mod de a mă elibera de ele, şi că dacă e posibil şi valabil în cazul meu, dacă funcţionează, măcar din când în când, pentru mine, poate funcţiona şi pentru tine.

Ştiu că există aşa zisele sfaturi bune venite pe diferite căi de la cei ce sunt cu un pas, doi, trei, sau mult mai mulţi înaintea mea, vorbele alea pline de înţelepciune (ca cele de faţă 🙂 ) de genu`: „îţi zic ca să nu faci şi tu greşelile pe care le-am făcut eu”, sau „…mai aşteaptă să se coacă, să se rumenească – de ce să strici fructul înainte de vreme”, – iar tu asculţi ca un înţelept ce nu eşti încă, uitând parcă exact esenţa de „treaptă” a acestor aşa zise greşeli pe care a avut-o în viaţa respectivului sau a respectivei. Şi acum dintr-un sentiment protectiv, vrea să mă priveze pe mine, sau pe tine, de „treptele acestea ale devenirii”. De parcă poate învăţa pasărea să zboare stând cuminte în cuib, că dacă o să cadă, dacă n-o să-i iasă din prima, dacă va fi primul şi ultimul zbor, şi în plus, îţi dai seama cât poate fi de periculos pentru un pui neexperimentat riscul de a se arunca în gol…dacă va învăţa să zboare 🙂

Şi uite aşa stau pe margine şi mă uit la zborul altora, râvnind timid şi fricos, cuminte şi ascultător faţă de cei care au învăţat ceea ce eu încă nu ştiu decât teoretic – sau poate nici măcar așa, încălcând sfaturile pe care mi le dau acum mie, ca să se răzbune parcă pe vremea aceea în care stăteau şi ei pe margine, de frică.

Am citit perspectiva aceea care zice că „Nu există EŞEC! Există doar REZULTATE” de un fel sau altul, în funcţie de efort, de implicare, de dorinţă, de talent şi de muncă, în funcţie de vremuri şi de împrejurări. Şi oricât de mult(e) am putea învăţa din cărţi şi de alţii, din istoria scrisă sau nescrisă a celor din neamul nostru, susţin cu tărie aici în scrierea de faţă că cel puţin la fel de valoroase (pentru noi şi alţii) sunt lecţiile pe care le putem învăţa de la noi înşine, şi nu ne sfiim sau temem să o facem.

Nu mi-a cerut-o nimeni, dar dacă ar fi să le dau un sfat celor ce sunt debutanţi ca şi mine în ale scrisului, sau ezită încă să facă pasul acesta oarecum riscant al expunerii, acesta ar fi: NU VĂ FIE FRICĂ! Nici de aşa-zisul eşec, nici de vorbele de un gen sau altul ale criticilor, nici de beţia posibil-ameţitoare a laudei.  Doar aşa aveți șansa de a fi mai buni decât voi înşivă în drumul spre viitorul încă nepus în cuvinte şi întrupat în timp. Doar aşa veţi ieşi învingători în bătălia cu voi înşivă, până la urmă cea mai importantă dintre bătăli, fie ea aici pe tărâmul vorbelor, fie pe lângă alte ţărmuri de altă natură. Și de veți eșua nu uitați că Dacă a avut loc un eșec, înseamnă că eșecul acela a avut succes.

De ce să învăţaţi doar de la alţii sau de la mine? Cunoaşteţi-vă, măcar în egală măsură, pe voi înşivă prin descoperire curajoasă, ca pe o poezie încă nescrisă. Ea tocmai pe voi vă aşteaptă.

 “Rien ne pousse à l’ombre des grands arbres” (La umbra marilor copaci nu creşte nimic).” …vorba lui Constantin Brâncuşi

…alte 50 000 de vorbe

Dacă episodul 2, sau orice altă etichetă i-am pune, e asemenea primului episod ce rost mai au două episoade? Dar parcă nu sunt filme la care ne-am uitat nu doar de 2 sau 3 ori şi nu am considerat că e o pierdere de vreme, sau o risipa de energie, sau o chestie enervantă şi plictisitoare, ci din contră, am făcut aşa alegând cu propria noastră voinţă, fără să fim constrânşi decât de timpul liber eventual, ce ne-a permis să facem aşa (sau altfel).

În bagajul oricărei zile adunăm multe prostii, care ne îngreunează călătoria. În loc să călătorim „light”, cum zice englezul, alegem o viaţa grea, şi-mi vine să zâmbesc. Zâmbetul pare o chestie uşoară, însă uneori e complicată de-a dreptul. Degeaba aruncăm boabe albe pe drumul negru ca să găsim drumul întoarcerii, că înapoi nu ne mai întoarcem, nu ne mai putem întoarce. Dar cine vrea să se întoarcă n-are decât să încerce. Eu vreau să merg înainte, prin mlaştinile fricii, sau ale temerilor că nu avem barcă, că-n barcă n-avem găuri, că avem vâsle prea scurte, sau că motorul nu are benzină. Mereu ne lipseşte câteceva în orice fel de călătorie ne-am porni, dar asta nu ne face să nu mai mergem, din contră descoperim şi începe să ne placă să ducem lipsă.

Câtă ingeniozitate descoperim că am luat cu noi atunci când descoperim că nu avem chibrituri, că nu avem sare, că nu avem destui bani, că nu avem cunoştinţele necesare, că nu cunoaştem limba drumului pe care umblăm. Dar dacă n-avem aşa de multe avem nevoia de a avea. Avem chef să avem, avem în noi dorinţa aceasta şi parcă ne satisface mai mult decât toate lipsurile, mai mult decât nevoia în sine.

Ce-mi place aşa de mult la călătoria asta mentală e că deschide mereu aşa de multe drumuri sub paşii gândurilor mele. Aşa de multe posibilităţi înlănţuite, înşirate una după alta în fluxul acesta al conştiinţei pentru care timpul nu e important şi nu contează, pentru care cafeaua e mereu aburindă indiferent cât s-a scurs din zi. Chiar şi pierderea firului e lipsită de importanţă, pentru că mereu apare un altul, înnodat de un altul la capăt, la mijoc, la început. Bagajul etichetelor şi al borcanelor e doar o înţelegere subtilă între noi, pe care am furat-o unul de la altul si de care nu mai suntem şi poate că niciodată nu am fost prea conştienţi. Teama de ceva, vorba lui Augustin are o oarecare logică, însă atunci cînd ea este lipsită de un obiect identificabil ca rău, care să provoace şi să fie cauza subiectului despre care vorbim, ea teama însăşi devine un rău mai mare, cu atât mai mult cu cât asemenea credinţei, care se pare că nu poate exista în ea însăşi, nu are o sursă reală, un obiect în jurul căruia să graviteze, asemenea planetelor în jurul soarelui.

Cu barca, cu pluta, cu orice alt mijloc de transport, fie el chiar şi în comun, nu prea se poate călători pe oceanul oval al fanteziei, şi nici nu se pot îndoi raze din care să ne facem arcuri şi cu care să aruncăm alte raze în alte întunecimi, aşa cum le rupem în oglindă şi le trimitem prin fibre optice pe sub oceane, cu cârca, cu spinarea plină de zgomotele noastre codificate.

Călătoria asta cu viteza gândului e cu mult mai fascinantă decât orice altă călătorie. Mă duce şi în viitor şi în trecut, aşa instantaneu, mă duce până în înţelesul cuvintelor, de parcă e posibilă micşorarea noastră la scară mică, cu lupa inversă şi călătorirea pe răuri de sânge până în motorul universului uman, sau cel floral, în care seva curge prin nişte vene altfel, altcumva, dar curge.  

Totul curge ziceau oamenii mai demult prin gura unui reprezentant de-al lor. În albiile unor râuri ce nu-s râuri, în deltele şi din izvoarele ce de ce n-ar fi pentru alte firişoare de apă delte. Că lucrurile sunt simboluri ale altor simboluri, şi că ele se mănâncă mereu între ele având în comun foamea şi gurile, astea le-au observat deja alţii, iar eu călătoresc câteodată cu bilet, cîteodată fără, în muzeele lor, admirând jurnalurile călătoriilor făcute de ei. Simbolul cărnii a devenit – că lucrurile mai tot timpul devin, ele fiind ceea ce sunt, adica ce au fost – hmmm, simbolul sexului, însă numai în urechiile noastre setate după setările veacului, şi nu după adevărul lumii, sau mai degrabă însetate de poftă.

Teama este o ditamai pacoste şi ea ne va însoţi mereu, că tot vorbeam mai ieri despre singurătatea pe care o simţim, dar pe care nu o putem avea pe deplin niciodată. Schimbăm compania lucurilor care ne obosesc cu compania lucrurilor care ne fac plăcere, şi astfel spunem că ne-am găsit sau ne-am procurat, sau ne-am creat un moment de linişte acolo lângă gălăgia clipocitoare a apei, sau ciripitul păsărilor sau zgomotul de fond al pălăvrăgelii într-un bar plin de oameni, în care totuşi noi ne simţim singuri, fiind înconjuraţi de ei. Dăm alte feţe aceloraşi lucruri, le schimbăm capacele ruginite ale borcanelor, sau învechitele etichete, şi cum lucrurile devin, nu mai putem scrie acelaşi lucru, pentru că un măr lăsat de capul lui, cu sau fără coadă, mucezeşte devenind un măr nucegăit. Lucrurile – şi eticheta asta e destul de prost scrisă, destul de nepotrivit, pentru că nu toate sunt lucruri în sensul în care lucrurile sunt lucruri şi nu altceva – lucrurile deci curg dintr-un borcan în celălalt, se strecoară de sub o etichetă sub o alta, chiar dacă învecinată şi nu diametral opusă. Dar ochiul nostru nu este interesat să vadă. El vede inconştient de întregul mecanism din spatele lui care-l face să vadă, pentru că rolul lui nu e acela de a se înţelege pe sine, ci de a deschide uşile lumii pentru altcineva decât el însuşi – dar el nici măcar lucrul acesta nu-l ştie şi nici nu-l vede, pentru că el totuşi nu poate vedea tot ce se poate vedea.  

Partea cea mai frumoasă, pe care nu ştiu dacă o vede sau nu, dar din pricină că eu sunt mai mult decât ochi, deşi el fiind o parte din mine, şi eu sunt o parte din el, eu văd că el nu vede dar eu da. Eu văd că el nu se supără să fie doar o slugă şi mai văd că slujeşte chiar şi atunci când curge, chiar şi atunci când este obosit, şi face într-un fel numai al lui, într-un fel doar de el ştiut că imprimă cumva atingerea aceasta a lumii undeva în senzaţia care nu dispare şi după ce posibilitatea vederii lui se închide, pleoapele cad aşa cum încuiam poarta la lăsarea întunericului, copil fiind şi în copilărie.

Se chinuia într-o după-amiază de vară un cerb să soarbă doar cerul din apă şi un vânător să împuşte imaginea fără s-o sperie, s-o soarbă şi el dar nu în întregime, şi nu ca să o bea, ca atunci când ţi-e sete şi vrei să stâmperi setea aceea, ci ca atunci când deguşti vinul şi-l sorbi cu buzele din culoarea lui roşie şi-l sorbi cu nările din mireasma lui tomnatică şi coaptă. Tot aşa se întâmplă şi acum, ba de către mine facere, ba de către voi. Şi chiar dacă ne convine sau nu ne convine, asemenea ochiului şi noi vedem numai până la un punct, chiar dacă sunt unii dintre noi care reuşesc să vadă o linie, înşiruirea de puncte şi creionul care le mâzgăleşte. Tot la fel ca el, unii ne dăm seama că vedem sau că nu vedem, pe când alţii nu o realizăm nici pe prima nici pe a doua, ba chiar ne irităm când ni se pune vreo oglindă în faţă şi ea e în stare să adune imaginea şi să ne-o servească exact aşa cum am prefera să n-o facă, autentică şi aşa cum e.

Dar cine ne întreabă pe noi dacă ne convine sau nu? Dialoguri sunt multe pe lume, tot la fel de multe precum drumurile şi călătoriile, şi plimbările sub clar de lună. N-am fost pe lună deşi am fost acolo. În fiecare noapte înlunată, m-am dus şi m-am întors cu ochiul de pe ea, până pe ea, şi cu gândul ochiului şi cu ochiul gândului şi cu mintea lui care vede şi ea cu ochiul ei interior sau mulţimea de ochi din care e alcătuită.

De ce-o fi scris Apostolul Ioan că vedenia pe care a văzut-o, pe care deci a călătorit-o, îl descria pe cel Nevăzut ca fiind plin de ochi pe dinafară şi pe dinăuntru, de parcă întreaga lui alcătuire nu-i altceva decât un puzzle al privirii? Noi nu vedem microcosmosul ce ne înconjoară, el scapă capacităţii ochiului cu oglindă în fund, însă şi-n suflet avem ochi, şi-n vârfurile degetelor avem ochi (orbul ştie că am dreptate) şi ce ştiu eu pe unde or mai fi, ascunşi ca să nu-i vedem.

Zâmbetul vede şi el, sau dacă nu vede, cel puţin recunoaşte un alt zâmbet, ştie cumva că fac parte din aceeaşi specie, iar ăsta-i un mod de-a vedea. Dialogul e-o gură şi un ochi, cu care cuvintele văd lumina zilei, iar nerostirea întunericul nopţii. Scrisul vede ochiul, pixul vede foaia, foaia vede atingerea, atingerea vede tot ce este ea în stare să vadă cu ochii nevăzuţi pe care-i are. Toţi vecinii îşi văd vecinii, şi uite aşa din aproape în aproape ne apropiem depărtându-ne de locul spre care ne îndreptăm, mereu făcând şi ce vrem să facem şi ce nu vrem.

Şi dacă tot am ajuns aici, în popasul acesta al voinţei când cu da când cu nu, eu zic să zăbovim puţin. Miroase a mochetă de muzeu şi a broşuri. A ghid turistic miroase, puţin confuz amestecat desigur cu alte mirosuri. Moneda cu două feţe se foloseşte de ea însăşi ca să dea cu banu’ şi capul sau pajura formează întregul. Când iese una câştigătoare toată partea de deasupra se bucură, iar când iese cealaltă câştigătoare, toată partea de dedesubt constată că vremea victoriei celei dintâi se suprapune cu vremea victoriei celei de-a doua. Şi când nu, şi când da, de vrut tot vrem, şi când nu şi când da, de crezut tot credem, şi când sperăm şi cîâd nu sperăm tot nu şi da folosim. Şi când poposim ne continuăm călătoria, şi când nu alegem alegem şi când ni se pare că nu e e ca şi cum n-ar fi.

Pot bate şaua să priceapă iapa, fără ca iapa să fie acolo, tot aşa cum pot parcurge un drum lung, de miiii de kilometri în cerc, fără ca de fapt să ajung undeva, ci doar sărind graniţa geografică ce mă robeşte să cred că parcurgând kilometri întregi într-un cerc mai mare sau mai mic, de fapt bat pasul pe loc. Dar după cum se poate vedea destul de desluşit lucrurile nu par a fi deloc aşa.

argument ontologic

fur şi ştiu că fur…n-o fac în necunoştinţă de cauză…

nu, că nu-s prost! …şi totuşi sunt!

pentru că dacă n-aş fi, n-aş fura!

 

…iată cum

cum poate cineva cu mâna

să culeagă stele(le) viorii

din pomul încă necopt 

al universului?

 

vă spun eu cum (poate)

simplu!

într-o lume paralel-perpendiculară

deopotrivă

într-un univers al foii în care 

mâna cu degete e pasta curgândă 

şi albastră sau luminoasă în sine

a culegerii

 

în universul acela sau acesta 

mai bine

în care întinderea mâinii spre stea 

este egală cu viteza curgerii cuvintelor 

din interminabilul meteorit al minei

ce se izbeşte în rămăşiţele liniate ale pomului 

producând un adevărat crater 

ideatic

 

în el va ploua razele stelei 

ce a fost culeasă

lacrimile ei cuneiforme şi glaciare

în care tot felul de peşti vor scoate 

la suprafaţă tot felul de bule 

de interpretare

 

într-o astfel de livadă

fiecare patriarh al propriei lumi 

muşcă cu zgomot din pomul cunoştinţei 

unui altfel de bine

unui altfel de rău de dinaintea 

blestematei izgoniri în cealaltă livadă

încă necreată de cunoaştere…

 

iată cum!

 

 

(nu, că trebuie să străbați) drumul depărtării către apropiere

binoculară conversație între ochi şi privire

prin râul ei se scurge lumea în delta dintre coaste

lumea în care ideea de lume

este mai mare decât lumea 

însăși

(toate râurile se varsă în mare şi marea tot nu se umple)

respiră evaporându-se prin plămânii pielii

binoculară conversație între trup şi lucruri

când dintr-o parte în cealaltă

când necurmat şi fără de oprire

deopotrivă de amplu…

 

Impresia „că nu mai e…”

Suntem la cheremul impresiilor noastre – ele par a fi dumnezeul care ne creează şi guvernează lumea – ele cresc precum nişte rădăcini prea groase şi prea adânci ca să le mai putem scoate afară pentru a planta altele în locul lor. Ele devin temelii pe care construim mereu şi mereu alte impresii ce dau formă şi gust şi florilor şi fructelor cu care ne hrănim şi ochii şi gura şi sufletul.

Impresia de libertate, de îngrădire, de măreţie sau nimicnicie, de importanţă, de stimă de sine înaltă sau pitică. Impresia de utilitate şi indispensabilitate, de rotiţă fără de care n-ar merge la fel, n-ar merge aşa. Impresia paradoxalului gol care ne umple cu prezenţa lui… Impresia impresiei…

Impresii – şi totuşi nu nişte simple şi banale impresii, ci însăşi scânteile pe a căror portativ ardem şi ne mistuim combustibilul clipitelor pe care le primim, extensiile timpului ce se hrăneşte în existenţa lui cu bateriile devoratoarelor noastre vieţi.

„O sete era de păcate, de doruri, de-avânturi, de patimi/ o sete de lume şi soare /… dar unde-a pierit orbitoarea lumină de-atunci? „- L.B.

N-a pierit. Ea-i devorată mereu de sufletele noastre întunecate, mereu flămânde şi niciodată satisfăcute – care nu zic niciodată „destul”, care nu se satură să primească şi să arunce afară scheletele goale, ca un câine care şi-a devorat ciolanul, sau cenuşa, ca vulcanul care inegreşte cerul de deasupra cu ţipetele furiei lui. 

N-a pierit nicidecum setea-ncepută în ziua dintâi.

ispititoarea mijlocire a unei probe

încercarea se-ntinde asemenea unei gropi

cu marginile nehotărâte

văzută de-acol’ de sus din ochiul interior al soarelui

privirea legată de rază o străbate

până-n înţelesul ei de abis

până-n vremea aceea a naşterii când

absolut orice realitate (re)devine vis

 

de-aici din perpendiculara perspectivă umană

încercarea e-o neregularitate a scoarţei terestre

groapa rămasă-n urma sâmburelui căzut

din zgomotul primei muşcături mai adânci

pe care prima femeie o săpa cu dinţii

în prima-ncercare

(groapa unora e mai mică, groapa altora e mai mare)

 

pentru mersul meu legănat ea-i

o posibilitate încă neîntâlnită:

iubirea unei amintiri neştiută-n uitat

…iubire ce-şi plânge dorul dintâi

neştiind că m-am pierdut în aflat

neştiind că-i iubită

 

încercarea se-ntinde ca somnul în zori sau

ca masa-n praştia pregătirii

se-ntinde la poveşti ca un cântec pe-arcuş de viori

(ca o) răsturnare miraculoasă a firii

 

orbecăitul mers al mâinii

tactila privire o aruncam

prin vălul de-ntuneric ca un orb

faţă de tot ce-i nevăzut

cu mâinile credinţei bâjbâiam şi încercam

să-ţi pipăi faţa Dumnezeule

făr’ să mă ard dacă se poate şi

fără să mă tai

să nu-mi rănesc cumva atigerea-n

tiptila pipăială a cuvintelor ce-ţi ies din gură

sau para de foc ce ţi-o culegeam dintre pleoape

de parcă

toamna ‘mbelşugată a găsirii era aceea

 

însă ce pot vedea nişte degete-n noapte

sau ce-ar putea atingerea s-audă ?

 

în nevăzut ca un arcaş

şi-acum mi-arunc, mi-azvârl’ şi gândul şi privirea

şi-apoi mă duc să dibui ce-am lovit, ce-am nimerit

trăgându-mă de firul cu care de săgeată sunt legat

pân’ ce-n cămări pe raft

stau perele de foc ale privirii

cu care înlocuiesc şi-aici şi-acol’

şi-acum şi-atunci văzând şi nevăzând

prin vălul dintre tot ce-i în afar’ şi tot ce-a năvălit în ochi

în ochiul viu faţă de tot ce-i nevăzut

cu pere-n colţul gurii si sătul

setos

de dulcile poveşti cu care mâinile din când în când

îl zăpăcesc

 

Tu însuţi ştii

noi ştim ce fel de om sunt dumnezeule

buzunărit până la rană

de propria(-mi) viaţă pe-o pânză de sinceritate

în expansiune

prinţ al deşertului cu pete de iarbă

primăveri presărate în văgăuni

în aridele văgăuni ale neînţelegerii mele

de mine

 

domnesc peste această întindere

de umbră sub semnul întinderii

lumina culcată-n tranşeele săpate de timp

pândeşte

pândeşte presărarea aceasta de seară

ca o salată până la gust

eu muşc cu zgomot din dialogul acesta

cu mine însumi la care tu eşti prezent

ca martor

 

dublă dilemă

eu nu ştiu ce-i iubirea:

cunoaşterea nu ştiu ce e !

iubirea da !

 

între aproape şi-aproape

realizez:

aşa (mă) realizez fără să ştiu

nefericirea mi-e datoare

c’o dependenţă

am nevoie (de ea) să o-not

în vâltorile ei să mă lupt

să-i caut capătul uscat pe care să-mi aşez

sleitul trup

nefericit moment de fericire

mă fericesc când sunt (nefericit)

de parcă noaptea crapă-n răsărit

şi primul mal e-un foşnet pe sub oşti

un violent tumult de bătălie până-n victoria mall

cu bucurii o cheltuială de cumpărături

sau o deschidere de pungi spre ce va fi

ca o lumină-n ochi dup-o orbire

de-mprumut:

 

de ce o port când nu-i a mea?

ies în tricou pe timp ploios sau cu-nveliş de geci când  e senin?

arunc eu apă făr’ să fie foc mă-nghesui când am loc

îmi cresc puterile când simt că pot?

 

prins între cei doi ochi verzui

între (două) bătăi de inimă inegale

între variante cu umbre şi luminoasele lor fante

între umblat şi neumblat câteodată

ploile soarele să mă bată

iubirea mea de neiubire

cunoaşterea pe buze în neştire

e drum între două oraşe

la mijloc între „ne” şi „fericire”