atunci în ultimele cinci minute

locuim într-o revoluţie îndelungată

ceea ce înseamnă că nu suntem 

mai mult decât devenim 

şi ceea ce ne caracterizează starea de-a fi

este tocmai prezentul acesta 

continuu revoluţionar 

 

oscilăm la răspântii

ca viţeii în faţa porţilor noi

stăm pe orbita lumină şi ne lăsăm plimbaţi 

de însăşi întoarcerea spre locul 

din care am plecat 

simultan şi deodată cu el

 

axa revoluţiei noastre este

într-o necontenită revoluţie astfel încât

orice deschidere de pleoapă (stelară)

este o răscoală

de-a dreptul revoluţionară…

 

(şi nu arareori de-a stângul…)

 

Publicitate

ce-i focul?

combinaţii incandescente

ţi-au ars porţile

o relaţie intensă între 1 şi 2

ce se contopesc în flacără

şi braţ la braţ îşi lărgesc hora

într-un soare temporar

într-o stea mult prea trecătoare

într-o căldură devoratoare de noapte

cunună ce încununează mintea

întunecând-o

încântând-o cu limbile ei jucăuşe

cu umbrele de care se dezbracă

în jos rând  după rând 

până nu rămân decât oasele 

cu măduva lor neagră

 

tăciunii amintirii ce-a fost 

slăbiciunea transpirată a torţei

evaporarea de scântei

pe care nimeni nu le numără

nici nu le prinde

nici nu le mai poate a-prinde

vreodată

 

mijirea celuilalt fiu

am muşcat din scut – de foame – şi avea gust de cruce

numai ca să şterg sabia de limbă până simt gustul cuvântului

– să mi se facă sete –

mi-am numărat bucuriile bancnotă cu bancnotă şi-aveam puţine

şi mai aveam şi ceva:  simţirea să le ud cu lipsa datoriilor mele

până le trece ofilirea ca o răceală dreasă

*

răsfoită setea după sete s-a oprit la pagina aceea neterminată

nescrisă cu nici o apă în care înoată spălarea mâinilor lui Pilat

ca nişte peşti piranha prinşi în mrejele mele mici de copilărie

pe care le dreg cu alte mreje în loc să le las rupte

ca peştii să-şi ia zborul

ducă-se!

 *

stătea pe masă la un moment dat o bucată de botez

frântă ca o pâine de-mpărtăşanie şi-avea un gust neobişnuit

de celălalt fiu – ce mare brânză părerea de rău?

 *

„o brânzoaică?” mă îndemna ieri-ul „dar eu nu ştiu să-mi

potolesc setea aşa” – îi răspundeam

în timp ce mă îmbrăcam cu un alt obicei

de a muşca din scut pentru ca lin să fiu şi pe dinăuntru protejat

unde-s mai adânci prăpăstiile

mai fierbinţi saharele mai ascuţite luminile

 *

limba mea piatră de gresie o ascut cu sabia

ochii mei de orizont culcat la pământ să vadă tăietura de pleoapă

 

set fire to the rain

a luat foc ploaia de la ceva chibrituri imposibile

eu am aprins-o cu frecarea palmelor îngheţate

tu i-ai dat foc cu sfredelul acela al privirii

în iasca uscatului suflet

el şi ea s-au încălzit pe-o parte

pe partea interioară a ploii

cu spatele la indiferenţă umăr în umăr

cum stau anii unul lângă altul în sprijinul istoriei…

au dat foc ploii

acestei mirişti de nori

verticalei foi a cerului

metamorfoză

…m-am cuvânt până când Tu!

Ultima sorbitură

Îmi plac trezirile. Ele răscolesc somnul altor treziri:

Îşi recunoştea aroma, da’ parcă se trezise într-o garderobă complet nouă, într-o îmbrăcăminte necunoscută. Lărgimea paharului i se părea o imensă libertate faţă de celula boabei ştiută înainte.

Asculta fără să înţeleagă dialogul masculin-feminin, fără să ştie că va fi ultimul:

– Vin acum honey! Îmi beau repede cafeaua, încui şi pornim…

Nu există moarte!

(aia ar însemna că are viaţă)

…există doar viaţă (şi) . (punct)

(există doar viaţă şi geometrie)

amarul lucrului singur

ouăle-s rele

am încercat să le fac poezie şi n-au vrut

am încercat să le fac ceai şi n-au ieşit

le-am spart coaja şi şi-au stricat forma

iar deformarea le-am amestecat-o cu căpşuni

de le-a pălit culoarea obrajilor

*

la ce-mi trebuie mie răutatea lor

am uns albuşul cu nişte ulei

le-am lustruit gălbenuşu’ cu lingura

să le îndulcesc răutatea

le-am pudrat cu inocenţa făinei în zadar

*

le-am luat cu binişorul

le-am luat cu bătaia

le-am aruncat cu disperare în cuptor să le prăpădesc

să le dovedesc că există iadul bucătărie(i)

negat de îndărătnica lor răutate

*

după o vreme le-a rodit dulceaţa

într-o altă formă

în îmbrățișarea neprietenoasă

a contopirii şi-a focului

*

astăzi ezit când spun „ouăle-s rele”

poveste cu înger gri

(e-o poveste cu un înger gri, o răsturnare paradisiacă de pustii)

 

Îngerii sunt acele făpturi cuminţi care se convertesc în aripi şi-n zbor

atunci când sunt prinşi cu privirea

în ochii vreunui muritor,

şi care ţipă cu aripile un strigăt speriat:

„Eliberaţi-mă de privirea voastră oaselor, lut înviat !

Luaţi-vă prvirile-napoi, eu vreau să trăiesc nu să mor,

eu vreau să trăiesc şi să zbor !”

 

Noi atunci ne facem că plouă cu zborurile unor îngeri pe care-i cunoaştem

şi eliberăm îngerul isteric,

eliberăm îngerul speriat şi captiv,

pe care dintr-o dată îl convertim din mărirea şi mărimea lui…

în diminutiv.

 

Pe urmă îl aşezăm pe perină lângă cârlionţi blonzi

şi stingem lumina-n odaie;

eliberăm cerul blocat de tavan

şi-i lăsăm pe îngerii cei negri să intre ‘nauntru

(şi) cu zborul şi cu penele lor să ploaie.

 

La’nceput a fost alb,

asemenea foii nescrisă de povestea lui,

înainte de a cunoaşte conştienţa începutului,

atunci când înota zburând netulburat în lichidul amniotic atemporal –

neştiut de culoare, de privire, de poveste,

neştiind că zboară, că este.

 

De când ştie ce-i timpul a’ncărunţit,

penele lui imaculate s-au ingriit;

stă-ncătuşat într-un înger de pluş legat de scrisul meu orb,

care pentru că nu poate să-l vadă îl pipăie

şi-i simte aripa când fină de albină, când neagră de corb

– îl pipăie mintea cu scrisul de orb –

 

Nu se mai gâdilă, nu mai e jucăuş;

stă pe perină cu aripile strânse sub cap,

stă sobru şi sec şi posac,

încătuşat de culoarea gri:

trecerea dintre negru şi alb,

mijlocul dintre negru şi alb,

miezul de viitor şi trecut

în care s-a prins şi-n care se ştie,

în care se va ştii c-a ştiut.

 

E-o poveste cu un înger gri, cu un înger gri …

 

atunci încetez să mai fiu

ca pe nişte rachete, ca pe-artificii

ca pe nişte explozii solare

ca întâlnirea din cupola de sticlă

energia Cuvântului Tău mă străbate, m-aPrinde

mă doare !

îmi iau fuga-n spate şi-o arunc înaintea mea

ca pe o vestă, ca pe o izolare

ca pe un colac de salvare

din lumea asta prinsă de razele de lumină

cu nişte cârlige oţelite

prea tari ca să le-ndepărtăm, prea arcuite

apele tulburi se-aşează şi devin străvezii

când Tu le calci cu netezirea

Nordul şifonat redevine Nord

roţile se aşează pe liniile lor ce se-ntâlnesc la infinit

când Tu îţi laşi cuvintele să mă străbată

privesc uimit la simplitatea frumuseţii

de parcă n-am văzut-o niciodată

atunci încetez să mai fiu

trăiesc în picioare agăţat de tavanul plus-urilor, minus-urilor

cu susu-n jos asemenea liliecilor

în vidul strâmt al cupolei de sticlă

şi încetând să mai fiu trăiesc o lumină ce nu-i a mea

şi sunt viu

deVenirea timpului

timpul trece:

de-i scriere îi sunt foaie, de-i călător eu drumul

de o mare, fluviu, îi sunt îmbrăţişare

de e o amintire îi sunt umbre-n lumină (imensa-i libertate îi e încătuşată într-o fotografie, sublimă)

trece timpul: se-aude-n urma lui tam tam-ul

în grabă trecătorii îmi intră în simţire ca-ntr-o gară

trecând peronul zilei de dimineaţă-n seară

timpul trece: cutia de conservă îmi populează mâna

spre trecerea lui lungă i-o-ntind ca o cerşire

cu generozitate el îşi dezbracă clipa

curentul ei mă trece printre fire

şi trece, mereu trece într-o plictisitoare cohortă

ce se opreşte ca norocul din când în când

într-o-ntâlnire cu plictisul

atunci materia din care-i făcut devine aluat ce se-ntinde

şi creşte într-o nesfârşită poveste

şi trece, mereu trece într-o plictisitoare poveste

ce se opreşte ca norocul din când în când

pe marginea cuvântului: iubire

atunci lungimea din care-i făcut se adună toată în ea

prea scurtă, prea mică, prea rea

gura ar vrea să spună ceva, însă trece şi ea

se deschide şi adoarme deschisă într-o imensă visare

într-o imensă căscare

mereu mai întinsă, mereu trecătoare

o secundă

cam o mie cinci sute de alegeri suportă „podul” – pe secundă. iar sub secundă, la temelie, sunt altele asemenea ei

când se uzează îndeajuns de departe totul se trasformă în trecere

podul îşi încetează alegerile

transFormare

Toporaşii nu se mai regăsesc în scrierile noastre

…ptr. că nici noi nu mai suntem magda

în scrierile noastre cresc topoare…

cerc sau spirală?

Ne transformăm până ajungem cine suntem, apoi iar ne transformăm şi nu mai suntem cine-am fost!

împărtăşire

înlăuntru, afară, împrejur

sunt dependent de relaţii ca de aer

bat la câte o uşă vrând să intru

sunt câte o uşă la care se bate…

sunt dependent de pâine

locuieşte în mine ca o gazdă

căreia îi sunt musafir

bate inima cu teamă (în mine)

un ritm, un dans al reciprocităţii…

o las să intre, n-am încotro

sunt dependent de bătăile ei

ca un îndrăgostit robit de iubire

ca un credincios ce se împărtăşeşte