Ce-i incosecvenţa?
O casă fără acoperiş? Un acoperiş fără coame, o maşină fără motor sau un motor fără benzină? Incosecvenţa este ceva „fără” ceva, ceva incomplet, ceva neajuns la capăt, la tristul capăt, sau de ce nu, la fericitul capăt.
Ce poa’ să-mi placă pornirea la drum, contactul cu fiecare pas. Metaforele nu au nevoie de îmblânzire asemenea oricăror altor sălbăticiuni… Iar am schimbat unghiul scrisului, iar nu sunt consecvent, iar scriu fără constantă aşa cum beatul nu poate merge drept.
Fără îmblânzire nu există control, iar fără control nu există manipulare, nici ierarhie: şi-atunci unde-s şefii, unde-s supuşii, unde-i cel condus şi conducătorul, unde-i începutul şi unde-i sfârşitul?
Triunul e şi una şi cealaltă deopotrivă, iar cum e posibil lucrul ăsta într-o percepţie liniară (era să zic „lume”, însă mai mult ca sigur că doar percepţia este aşa), în care timpul există doar dispărând, asta numai El ştie. Oricât mă strădui eu să pot vedea dincolo de „gulie”, dincolo de limitare – fără ajutorul unui ochi exterior – ochiul meu nu vede mai departe de cei câţiva metrii pe care-i poate parcurge, vede aceeaşi „mămăligă” întoarsă oarecum altfel în oală.
Nu-i pot lua pe oameni cu mine mai departe decât sunt eu; dar oare nu putem merge mai departe împreună?
Fără înghesuiala înţelesurilor în cuvinte vorbim fără de logică – repetiţia şi asocierea şi combinarea reprezintă lipiciul cu care înţelesul stă acolo, pâlnia prin care curge înauntru. Dar dacă eu mă chinui să încerc, dacă merg din aproape în aproape în încercarea de a înţelege înţelesul acestor lucruri, de a le strecura cumva prin pâlnia cuvintelor acolo în gând, ca o injecţie cu vitamina C în venă, ce se întâmplă?
Către ce mă duce capătul acesta de logică? Lumea are o oarecare logică ce se pierde de sine în depărtare, şi nu la mare depărtare de ţărmul pe care putem păşi fără să ne înece largul, pe ţărmul pe care apa care ne udă picioarele ne încântă, ne răcoreşte, îmbânzită de căluşul malului ei.
Logica este incosecventă şi e ilogic să fie aşa !
călătorru' 