Arhive pe etichete: experienţă

de-ale ieri-alaltăieri-ului

Imagine

citat

extracţie…

Standard

Totu’-mprejur e poezie, dacă vrei să fie…

Cea intrată în piele, însă, trebuie scoasă de acolo de unde a intrat ca mirosul atingerii cu toată durata aceea, sau impregnată în proaspăta amintire a ciorapilor uzi, a ochelarilor aburiţi, care au stat mai mult în buzunar, tocmai ca să-mi folosesc la vedere altceva decât ochii.

Încerc să culeg poezia adunată în cutele mele interioare ca nişte aluviuni împinse de minute în repeziciunea curgerii lor învolburate.

Pe-o venă în jos, spre inima pământului, în vibranta lui viaţă interioară, care limpezită se vede atât de diferit sub razele soarelui. Ca nişte şoareci de bibliotecă în imensitatea scrisului şi printre cotloanele ghidate învolburat de coborâre.

Vreau s-o storc aici (în caiet) aşa cum am stors tricoul îmbibat de efort, cum mi-am îndoit piciorul la 45 de grade, sprijinit de tăria stâncii, ca să curgă din cizmele de gumă apa ce nu-mi aparţine – cum ieşeau din tot trupul aburii vizibili ai faptului că-s mai mult decât viu – ca şi pâinea proaspăt scoasă de pe plita efortului, aburinda pâine tocmai ieşită din cuptorul aventurii şi-al experienţei.

Aşa se vede de departe  momentul acela de pauză – ca deschiderea aceea de diafragmă, special ca să pătrundă, ca să poată pătrunde lumina acestei cunoaşteri şi să imprime tot ceea ce transportă în tot ceea ce întâlneşte.

Precum steaua aprinsă în frunte-i creionul – el luminează locul de dinaintea pasului, patul mersului de dinaintea pasului imediat următor, ca să scriem cu mers pe cărare, cu sprijinire pe colile verticale ale pereţilor, de stâncă liniată de apă şi de istoria celor care asemenea nouă au umplut cu ei aceleaşi foi, lăsându-ne inevitabil loc şi nouă…

Că loc e mult pentru fiecare, şi se face mereu, pentru că nicicare nu stă pe loc indiferent în ce mod se odihneşte sau îşi mişcă repaosul.

Aşişderea storsului şosetei îmbibate de răceala frigului, încă o dată şi încă o dată, măcar că recele atingerii ei, stoarcerea ei de anotimpul rece şi ploios rămâne cel puţin la primul contact…ca atunci când te întâlneşti şi n-ai vrea, ca atunci când eşti văzut şi n-ar trebui…

În labirintul acestor oglinzi mă uit cum se vede felul în care se vede cum se vedea din fiecare unghi, din fiecare ciob, din fiecare încheietură; şi orişicât aş lua de acolo (nu ştiu exact de unde) şi aş pune aici, tot mai rămâne…

Totu` împrejur e poezie dacă vrei să fie. Dacă o laşi să te atingă, să te miroasă, să-ţi vorbească impregnându-se-n tine de jur împrejur ca aerul uşor şi dătător de viaţă pe care-l respiri…

Orice extracţie, însă, e însoţită şi de-un strop de durere…

P1010858

…de-aia-i zice „experienţă PERSONALĂ” :)

Standard

Ca năucul în faţa intersecţiei, precum viţelul la poarta nouă mă pun în pielea debutantului, fiind încă un debutant. Nu ştiu (încă) a unge poezia (or proza, sau orice alt gen literar) pe orice felie de pâine comestibilă ochiului, cu orice fel de „cuţit”, în orice formă, sau orice dimineaţă. Nu ştiu unde exact e boaba câştigului în alba-neagra „stai-nu-sta-ului”. Dar totuşi ştiu şi eu câteceva.

De exemplu ştiu că niciodată nu voi ştii (mai mult(e), sau mai bine) decât dacă îmi voi „băga nasul” (și unde nu-mi fierbe oala). S-ar putea să mi se zică, potrivit ochiului unora, că-s băgăcios, că nu-i locul meu acolo, că n-ar trebui…Dar doar aşa ştie a mirosi nasul, prin apropiere. Şi mai ştiu că nimic nu poate înlocui experienţa (personală), niciun ghid – oricât de meşteşugit alcătuit ar fi -, nicio fotografie, sau descriere, sau orice altceva experimentat mai întâi de alţii, şi oferit mie prin dărnicia lor, sau pe bani, ca pe o experienţă second hand. Şi mai ştiu că frica poate fi o cursă aşa de puternică încât orice paralizant e mai puţin eficient decât ea. Ştiu că unele lecţii se pot învăţa doar parcurgându-le, asemenea drumului şi călătoriei. Ştiu că a scrie prostiile crezute, simţite, sau gândite la un moment dat, poate fi un excelent mod de a mă elibera de ele, şi că dacă e posibil şi valabil în cazul meu, dacă funcţionează, măcar din când în când, pentru mine, poate funcţiona şi pentru tine.

Ştiu că există aşa zisele sfaturi bune venite pe diferite căi de la cei ce sunt cu un pas, doi, trei, sau mult mai mulţi înaintea mea, vorbele alea pline de înţelepciune (ca cele de faţă 🙂 ) de genu`: „îţi zic ca să nu faci şi tu greşelile pe care le-am făcut eu”, sau „…mai aşteaptă să se coacă, să se rumenească – de ce să strici fructul înainte de vreme”, – iar tu asculţi ca un înţelept ce nu eşti încă, uitând parcă exact esenţa de „treaptă” a acestor aşa zise greşeli pe care a avut-o în viaţa respectivului sau a respectivei. Şi acum dintr-un sentiment protectiv, vrea să mă priveze pe mine, sau pe tine, de „treptele acestea ale devenirii”. De parcă poate învăţa pasărea să zboare stând cuminte în cuib, că dacă o să cadă, dacă n-o să-i iasă din prima, dacă va fi primul şi ultimul zbor, şi în plus, îţi dai seama cât poate fi de periculos pentru un pui neexperimentat riscul de a se arunca în gol…dacă va învăţa să zboare 🙂

Şi uite aşa stau pe margine şi mă uit la zborul altora, râvnind timid şi fricos, cuminte şi ascultător faţă de cei care au învăţat ceea ce eu încă nu ştiu decât teoretic – sau poate nici măcar așa, încălcând sfaturile pe care mi le dau acum mie, ca să se răzbune parcă pe vremea aceea în care stăteau şi ei pe margine, de frică.

Am citit perspectiva aceea care zice că „Nu există EŞEC! Există doar REZULTATE” de un fel sau altul, în funcţie de efort, de implicare, de dorinţă, de talent şi de muncă, în funcţie de vremuri şi de împrejurări. Şi oricât de mult(e) am putea învăţa din cărţi şi de alţii, din istoria scrisă sau nescrisă a celor din neamul nostru, susţin cu tărie aici în scrierea de faţă că cel puţin la fel de valoroase (pentru noi şi alţii) sunt lecţiile pe care le putem învăţa de la noi înşine, şi nu ne sfiim sau temem să o facem.

Nu mi-a cerut-o nimeni, dar dacă ar fi să le dau un sfat celor ce sunt debutanţi ca şi mine în ale scrisului, sau ezită încă să facă pasul acesta oarecum riscant al expunerii, acesta ar fi: NU VĂ FIE FRICĂ! Nici de aşa-zisul eşec, nici de vorbele de un gen sau altul ale criticilor, nici de beţia posibil-ameţitoare a laudei.  Doar aşa aveți șansa de a fi mai buni decât voi înşivă în drumul spre viitorul încă nepus în cuvinte şi întrupat în timp. Doar aşa veţi ieşi învingători în bătălia cu voi înşivă, până la urmă cea mai importantă dintre bătăli, fie ea aici pe tărâmul vorbelor, fie pe lângă alte ţărmuri de altă natură. Și de veți eșua nu uitați că Dacă a avut loc un eșec, înseamnă că eșecul acela a avut succes.

De ce să învăţaţi doar de la alţii sau de la mine? Cunoaşteţi-vă, măcar în egală măsură, pe voi înşivă prin descoperire curajoasă, ca pe o poezie încă nescrisă. Ea tocmai pe voi vă aşteaptă.

 “Rien ne pousse à l’ombre des grands arbres” (La umbra marilor copaci nu creşte nimic).” …vorba lui Constantin Brâncuşi

google

la final de 2012

Standard

…gând dintr-un fost decembrie (acum 4 ani):

Am adus doza mea de-ntrebări s-o devoreze răspunsurile Tale…Măcar în privinţa asta să fiu şi eu sărac. 🙂

Dar cine poate sărăci cu Tine alături, când Tu nu ştii decât să-mbogăţeşti !?

 

şoapte(le) cicatricei

Standard

când cazi până la cicatrice te loveşti până la sângele cu viaţă-n el

te doare-mpiedicarea ca o uşă spre o putere-naltă, spre un ţel


când cazi trăieşti ce n-ai trăit-nainte şi experimentezi ridicătura

sau braţul ce te-ajută şi te ţine cu-ncurajarea ce-o rosteşte gura


când cazi priveşti în urmă şi-nainte la câte-ai învăţat gustând ţărâna

chiar dacă amintirea-ntreagă doare, tu te ridici, direcţia-i numa’ una


se uită întrebarea lung în tine şi-i creşte  parcă aripi din speranţă

o laşi să-şi sufle vorba prin suspine, răspunsul îţi dă ghes şi te în(c)alţă


când cazi vorbeşti încet spre căzătură şi-o înţelegi la fel ca pe o haină

pe tine-o simţi un plasture, o taină ce-o rupi şi-o’mparţi la alţii cu căldură