„Melodie povestită”.2 (pe malul apei lui Nichita)

Standard

„Erai atât de subțire și coama neagră
ți-o lăsai fluturată, pe umeri.
Când vorbeai, glasul tău ucidea fantome,
și bătaia inimii mele îți dădea ocol
ca o planetă ce-ntârzâie…”

Ochiul, melodia, povestea se mută spre ea – ea, cea spre care își purta/ poartă el iubirea – spre ea și sprea aparența/ apariția ei exterioară, spre forma ei subțire, spre părul ei negru și învolburat, denumit coamă, spre lungimea lui fluturată pe umeri…”…ți-o lăsai„, zice el, ca pe o alegere (dintre mai multe alegeri).

El își „purta dragostea„, ea își lăsa coama să fluture – își lăsa frumusețea să zboare, nezburând; o lăsa să fie vizibilă, ca pe-un drapel, ca pe elementul ei definitoriu. 

Dar, pe lângă fâlfâirea non-verbală a frumuseții ei exterioare, e scoasă în evidență puterea ei verbală care-i stă pe buze (rujul verbal al frumuseții, cu duala lui putere) care „ucide fantome” – putere care fiind glăsuită, asemenea tuturor vorbelor, are putința morții și a vieții. Ucigând fantome creează lumi cu fantome ucise – ucide bântuirea, sau zgomotele lor prelungi, sau pruncii lor, ecourile. Învăluită în glasul ei se instaurează ca regină, tronând cu glasul ei peste glasul lor, cu viața ei tronând peste viața și moartea lor. Bântuirea trecutului cu umbrele lui de frică (de soiuri și forme fantomatice) e ucisă de glasul feminim al prezentului. 

Al treilea episod al strofei este dansul, indirect prezentat, al celor doi: noi-ul. Ea, cu forma ei și cu glasul ei ucigător de moarte și de rămășițele morții, devine – ne este prezentată ca fiind deja lumina vieții lui, soarele în jurul căruia se învârte și gravitează inima lui – cu bătaia ei cu tot – inima lui cu dovada de netăgăduit  a vieții din ea; „…ca o planetă ce-ntârzâie” zice el, comparând relația vizibil-invizibilă dintre ei cu  realitatea cosmic-planetară care ne cuprinde.

Ochiul, povestea, melodia se distanțează din/de microcosmosul interior  spre macrocosmosul interior-exterior și legătura nevăzută își capătă dimensiunea vizibil-revelatoare a metaforei. Ocolul pe il dădea – înconjurarea fără de grabă, stabilește și dezvăluie atracția vizibil-invizibilă dintre ei, el devenit magnetic atras, ținut captiv, ea devenită centrul care atrage și care face, nefăcând, ca bătaia inimii lui să graviteze, fără de grabă, în jurul ei.

Dragostea pe care ți-o purtam pe-atunci
făcea din mine un bărbat aproape frumos.
Mă gândeam până la orizont
și chiar
izbutisem să mă gândesc până la soare.

Erai atât de subțire și coama neagră
ți-o lăsai fluturată, pe umeri.
Când vorbeai, glasul tău ucidea fantome,
și bătaia inimii mele îți dădea ocol
ca o planetă ce-ntârzâie…

Acum,
când întâmplarea binecuvântată
mi te-a adus în cale,
soarele meu se întunecă,
și cerul și-arată stelele sticloase,
ca să mă gândesc încordat până la stele!”

One response »

  1. Pingback: „Melodie povestită”.3 | călătorru'

...comentează, hai! :)

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s