V-aţi întrebat vreodată cât roşu a existat şi există în viaţa cotidiană a românilor? Istoriceşte vorbind, neamul românesc stă între argintiul capului de lup dacic şi roşul mantiei romane. Albul senatorial al togei romane nu s-a prea prins pe pământurile lui Burebista şi Decebal, şi chiar dacă a revenit puţin prin secolul revoluţiei paşoptiste, s-a transformat repede într-un gri, culoare care, din nefericire, domină pe culoarele sufleteşti şi morale nu numai ale guvernului nostru. Am mai cunoscut si o perioadă de verde turcesc, iar apoi, după o scurtă perioadă de senin, ne-am afundat în roşu. Şi nu orice fel de roşu, ci roşu sângeriu.
Că tot veni vorba de sângeriu, situaţia e cam roşiatică la Roşia Montană, localitate cuoscută de romani sub numele de Alburnus Maior, iar sub austro-ungari cunoscută ca Pârul Însângerat ( Verespatak ). Primul Traian, împărat roman, a înfiinţat o colonie minieră, al doilea Traian, preşedinte român, vrea sa-i urmeze exemplul. Se estimează vreo 300 de tone de aur şi 1500 de tone de argint pe o perioadă de 25 de ani. Dar nu pentru noi, noi suntem prea săraci să ne extragem aurul şi argintul. Noi doar oferim forţa de muncă, ridicând astfel nivelul economiei şi mai primim câteva tone de minereu. Şi dacă suntem cuminţi şi nu facem gură, o să crească PIB-ul, deci o să o ducem bine. Dar cum unii academicieni, răi de muscă şi grei de cap, au demonstrat cu argumente ancorate în realitate că această afacere nu aduce profit ţării, al doilea Traian a devenit roşu de furie, în loc să devină roşu de ruşine. Şi nasul lui Pinocchio ar deveni roşu în faţa atâtor argumente mincinoase din parte autorităţilor. Ba mai mult, unii localnici au văzut roşu în faţa ochilor cu prilejul vizitei preşedintelui. Dar să lăsăm acest roşu particular şi să ne întoarcem la roşul general.
Am mai cunoscut vreo câteva decenii de roşu, sub steaua susţinută de seceră şi ciocan, timp în care unora li se înroşeau spinările în închisori, altora li se înroşeau spinările pe câmpii, unii aveau ochii roşii prin fabrici, uzine şi la cozile de dimineaţă, alţii erau roşii de emoţie când dădeau declaraţii, câţiva erau roşii la faţă de bine. După o revoluţie însângerată, tot n-am scăpat de roşu. Vechii roşii au devenit noii roşii, numai roşul general a mai pălit. S-au schimbat pasional nume de străzi, nume de funcţii, nume de instituţii; s-au regândit poziţii, opinii, strategii; s-au dat case, pamânt, drepturi; s-au înlocuit doctrine, miniştri, partide; s-au înfiinţat ministere, afaceri, firme; s-au dat legi, şpăgi, tunuri financiare; s-a promis, s-a minţit, s-a sperat. Şi am ajuns la portocaliu. Dar ştiţi ceva? Trăim într-o epocă modernă în care totul e relativ, totul se schimbă, aşa că portocaliul e noul roşu!
S-a înroşit sistemul de învăţământ, de sănătate, de pensii, chiar şi sectorul privat, administraţia, poliţia, armata, biserica. Omului de rând i se urcă sângele la cap când vede unde se duc banii publici, când vede cât mai are salar, când vede facturile. Reclama turismului românesc promovat de pe roşul buzelor doamnei Udrea este mult depăşită sentimental şi calitativ de reclama făcută ţării de prinţul Charles al Marii Britanii în documentarul de o oră intitulat Wild Carpahia. Iar despre preţ, n-are rost să vorbim!
Trăim într-un roşu bolnav. Omul e măsura tuturor lucrurilor, spune o maximă filosofică. Aşa că putem măsura ţara prin oamenii care o conduc. Iar de mai sunt OAMENI printre ei, luaţi aminte că orice apus e roşu! Deşteaptă-te, române!
Cristian Maroneac
călătorru' 