she doesn`t love me

ea nu mă iubește
ea iubește potrivirea dintre tunet și fulger
poezia strecurată acolo
scrisoarea peste care-i curg balele
eu cel din fantezia ei
pe el îl iubește
nu pe mine

când sunt o scrisoare – atunci da!
când sunt un sentiment de-al ei
o simțire
când sunt o adiere de șoaptă
un zâmbet

ea nu mă iubește pe mine
decât atunci
când nu sunt eu…
decât o prelungită îmbrățișare
degetele prelungi pe pielea de pe ceafă
și mai ales atingere verbală
a sufletului

ea nu mă iubește
nici mai mult
nici pe mine
decât atunci când sunt noaptea
cu care se luptă lumina ei
în pieptul ei
sau sus pe crestele de gânduri

ei îi place muzica focului
trosnirea dansată a căldurii
îi place să știe ce va fi mâine

eu sunt o flacără ce arde
funia mișcătorului pod
lumina ce-alungă viitorul știut
și-aruncă umbre peste el
umbre calde pe care
nu le poate prinde cu palmele
pe care nu le poate iubi

ea nu mă iubește
ea iubește metafora amestecului
noroiul dintre cer și pământ

Publicitate

o herghelie de mânji cu coame rebele

de ce te-oi fi iubind, oră de neuitat,

care-n loc de clipite

goneşti în jurul inimii

o herghelie de mânji cu coame rebele?

 

de ce te-oi fi iubind?

 

ştii cum e la noi

tu îţi auzi glasul tău

eu îmi aud glasul meu

şoptesc cu gura mea cuvintele tale

te aud pe tine prin mine

rătăcind…

(ne)îmblânzirea

se ia o inimă neîmblânzită

în care se văd încă bătăile

se aşază într-un trup de femeie

cum schimbi lanternei bateriile

sau măcar aia una uzată

terminată de consumare

 

apoi se tachinează uşor

pulsul cu minusul

până curg prin vene liane

aleargă în priviri feline

până se-aşează şi domină-n ea sentimentul

şi-acel ceva neîmblânzit

îşi găseşte în sfârşit recunoaşterea

 

se ia aripa stângă şi i se aşează la loc

potrivită în vechile găuri

iar aripei drepte i se ajustează

zborul dezacordat de trecerile bruşte

prin grotele gândului

 

se deschid apoi porii – toţi porii

pleoapele – toate pleoapele – sufletul

braţele, gurile, ochii, posibilităţile

şi oportunităţile ţinute închise

şi i se ascultă – pe tăcute

(ne)îmblânzirea

imn…

şi chipu-şi întoarce şi faţa la fel

gelos pe iubirile mele e El

iubirea-i furtună şi ploaie şi vânt

ce-o toarnă-n aridul setosul pământ

o tună-n urechi uneori

alteori o fulgeră–n gând…

 

ca pe-un pom mă străbat îndurările Lui

şi vânturi dar mă foşnesc

mă frământă cu ploaia până-n rădăcini şi

m-aplec să rodesc, m-aplec să mă-nchin

cu ceru-mi sărută tâmpla de dor

de-atâta lumină pe loc mă-nsenin

 

(şi) inima-n mine ştie şi ea

că-i gelos când o dau altcuiva

mă iubeşte cum nimeni nicicând niciodat’

n-a iubit pe pământ,

n-a trăit, n-a visat

şi mi-o spune cu-vântul în ureche şi ochi

tiptil câteodată,

câteodat’ apăsat

 

mă iubeşte cu tunet

mă iubeşte cu foc

mă învăluie-n aer

mă lumină-n noroc

mă aşteaptă-n tăcere

mă cheamă tiptil

mă iartă cu ploaia

dar mereu

dar subtil…

 

hopa, s-a trezit inima mea…

întărituri voi cum aţi apărut?

de creşteţi ca ciupercile după ploaie

vă-ndoiţi ca nişte raze-n oglindă

sau veniţi ca un alergător de neoprit

pe care nimeni nu poate să-l prindă?

 

inima mea captivă-ntre voi s-a trezit

ca dup-o secundă de noapte ca dup-o clipire din ochi

a zilei

şi nu străbate spre ea nicio săgeat’ a simţirii

n-o cucereşte deodată niciun afară

nu-i sparge niciun geam pietrele căutării

aruncate aiurea

 

îngenunche înaintea distanţei

se-nchină de-a lungul depărtării

cucerită de separarea cărămizie

din zidul tăcerii ridicat ca o întăritură  de netrecut

zidită treptat absenţ-a rostirii cu-absenţă, sau 

înălţat brusc de nerostire, oh, voi întăriturilor –

ce zidire!

 

morile mi se-nvârt doar cu propriile-mi lacrimi

ce repede-s râuri şi ploi peste mările mele

de volbură ca nişte roţi dinţate pe maluri 

ciclice margini din oră precum clipocitul secundei

 

inima mea secundar dansează pe loc

măsurarea înconjurată de întăriturile ridicate

transparente şi tari

în care stau închis puşcărie

cum stă unu (năuc) faţă-n faţă cu trei zerouri

şi numai atunci e o mie…

***

 

da-mi-o mie horă dă-mi-o mie ziduri

dă-mi fisura dă-mi lipsa ciudoasă

cum coasă e-mbinare în timp ce-i tăiere

când cu ac când cu tăiş

când de-a dreptul când furiş

când de-a stângul

când iubire (cucerită de cuceriri)

când durere…

(cea mai aşa între iubiri)

ispititoarea mijlocire a unei probe

încercarea se-ntinde asemenea unei gropi

cu marginile nehotărâte

văzută de-acol’ de sus din ochiul interior al soarelui

privirea legată de rază o străbate

până-n înţelesul ei de abis

până-n vremea aceea a naşterii când

absolut orice realitate (re)devine vis

 

de-aici din perpendiculara perspectivă umană

încercarea e-o neregularitate a scoarţei terestre

groapa rămasă-n urma sâmburelui căzut

din zgomotul primei muşcături mai adânci

pe care prima femeie o săpa cu dinţii

în prima-ncercare

(groapa unora e mai mică, groapa altora e mai mare)

 

pentru mersul meu legănat ea-i

o posibilitate încă neîntâlnită:

iubirea unei amintiri neştiută-n uitat

…iubire ce-şi plânge dorul dintâi

neştiind că m-am pierdut în aflat

neştiind că-i iubită

 

încercarea se-ntinde ca somnul în zori sau

ca masa-n praştia pregătirii

se-ntinde la poveşti ca un cântec pe-arcuş de viori

(ca o) răsturnare miraculoasă a firii

 

dublă dilemă

eu nu ştiu ce-i iubirea:

cunoaşterea nu ştiu ce e !

iubirea da !

 

între aproape şi-aproape

realizez:

aşa (mă) realizez fără să ştiu

nefericirea mi-e datoare

c’o dependenţă

am nevoie (de ea) să o-not

în vâltorile ei să mă lupt

să-i caut capătul uscat pe care să-mi aşez

sleitul trup

nefericit moment de fericire

mă fericesc când sunt (nefericit)

de parcă noaptea crapă-n răsărit

şi primul mal e-un foşnet pe sub oşti

un violent tumult de bătălie până-n victoria mall

cu bucurii o cheltuială de cumpărături

sau o deschidere de pungi spre ce va fi

ca o lumină-n ochi dup-o orbire

de-mprumut:

 

de ce o port când nu-i a mea?

ies în tricou pe timp ploios sau cu-nveliş de geci când  e senin?

arunc eu apă făr’ să fie foc mă-nghesui când am loc

îmi cresc puterile când simt că pot?

 

prins între cei doi ochi verzui

între (două) bătăi de inimă inegale

între variante cu umbre şi luminoasele lor fante

între umblat şi neumblat câteodată

ploile soarele să mă bată

iubirea mea de neiubire

cunoaşterea pe buze în neştire

e drum între două oraşe

la mijloc între „ne” şi „fericire”

 

atracţie (poetică)

mereu stă provocatoare deschisă fără de-mpotrivire sau de popas

cu nasturii rupţi la capăt de vers ştiind că în mine cu fire descrisă 

e-o coasere neputincioasă

ceas după ceas

*

o privesc de după gratiile nerostirii şi întind s-o ating fiece gând 

nepăsătoare ea se întoarce cu spatele ca o dăruire de viaţă

adormirii

rupând între noi timpul când şi când

*

mi-a spus c-o pot căuta-n orice vreme că va veni la mine când o chem 

că dintre toate gândurile nu-mi va face probleme şi

se va lipi de mine ca un pulover

sau mult mai aproape ca ghem

*

n-am crezut-o de fel niciodată provocatoare şi deschisă mereu

când a căzut am ridicat-o şi-am ajutat-o

când am găsit-o n-am ştiut că e ea

tăcută m-a lăsat s-o modelez într-un pământesc empireu

*

o privesc şi acum tânjind de după gratii

şi-mi întind cuvintele către

ea zâmbeşte ca o ştrengăriţă (ne)robită de patimi

şi pleacă de parcă

nici n-ar exista

 

desigur că da

goală stă pagina  ca un oftat

şi ce dacă stă? …se poate o avalanşă mai mult:

bruscă încuiere de pleoape peste ochi

peste ochii cuprinşi de necitire peste care

se surpă-n ele însele piscurile lucrurilor

de nu ştiu temeliile munţilor ce le înţeapă

bunăoară coaja de ou îi e suflet albuşului

frunzele sevă oxigenului

până-n tulpina tuturor plămânilor

creşte zborul în loc de pene

mângâierea aerului în loc de aripă…

*

e alb aerul închis în oftat necunoscută culoare pentru culori

desigur că da

desigur că da

zâmbetul doar el surpă totul din când în când

ca un sfârşit de vis numit altfel cu alte nume necunoscute lor

cu un mister al misterului

desigur că da…

te iubesc! pe tine iubire te iubesc

cu tot ce-ţi va rămâne ţie mereu necunoscut

să te chinuie şi pe tine dragostea ce ţi-o port

să te chinuie şi pe tine chinul tău în

misterul cu care îmbrac oftatul cu scris

…desigur că da

 

o neaşteptată

poezia îşi aşteaptă iubitul ca o iubită

goală stă şi-l aşteaptă nu zic ca ce

precum nasturii de la cămaşă desfăcută

să i încheie

să i coasă în carne şi-n schelet

iubitul ei iubit

poet

 

„Vreau să vă spun un lucru, cu risculde a mă repeta: eu nu prea cred că
există poeţi, cred că există poezie.” – Nichita Stănescu, Gând 2

stridentul nostru dialog lipsă

tăcerea e piatră

d(o)ar vorba-ţi ciocan o sparge în fărâme rostite

iubirea-i o flacără ce arde-un ocean

ţine-mi minte tăcerea iubite

mă uit şi acum la lipsa-ţi stridentă

se ţine peste tot după mine

o alung cu gânduri de-amintiri dichisite

ţine-mi minte rostirea iubito

tu strigi către mine cu zâmbetul tău

sprijinit pe arcanul peretelui poză

dependent de prezenţa ta împrejur

privirea spre tine mi-e doză

loveşte-mi tăcerile cu vorbele tale

aruncă-le ca pe nişte pahare de sticlă

lipsa cioburilor mă-nţeapă mă doare

gălăgia ta-i vie risipă…

sting becul şi trag draperiile toate

ca pe nişte ziduri nerostite-n zidire

trag peste noapte o alt’amintire

şi tac cu tăcerile-mi toate

(poate c-o să sune vreun telefon

poate va suna cândva vreo rostire)

ţine minte iubito iubite iubire

 

nimeni altcineva nu poate fi noi

nimeni nu poate fi eu

(doar eu pot fi eu şi (nu) doar atât)

ţine-mi puţin inima grea

vezi să nu-i spargi oglinda care mă vede

vindecă-i sufletul cu atingerea ta

nu-ţi răsfira degetele ca nu cumva…

ca nu cumva

 

iarna se scurge prin ochi către lacuri

am plâns ieri o ploaie de vară

mă-ncearcă-n cabina de probă o lacrimă

iară

cu zâmbetul tău o fac să dispară

şi-o şterg ştrengăreşte

cu guma de şters

ca pe-o cărare de rid

sau o privire aruncată ‘napoi

peste mers

 

suntem amândoi la mine în suflet

te-am adus acolo ca pe-o captivă

simte-te simte-te ca la tine acasă

ca în lumea ta primitivă

 

agată-ţi fularul de orice bătaie

şi scoate-ţi papucii sensibili de vreme

nu nu-i o şcoală cu tablă

şi n-o să-ţi dau teme

zâmbește  cât vrei şi-agaţă-l tablou sau pune-l tapet

şi lasă-te alintată de lene

 

aş aprinde şi-un foc să-l vezi cum mă arde

şi-n fumul de muzică ţi-aş încălzi ceaiul

dar roşul e incandescenta atingere carne

iar limbile focului fragile de sticlă

vezi sufletul meu cum te prinde în braţe

şi cu-n zâmbet de dans te ridică!?

 

nimeni nu poate fi tu

nici fel altul de-a(mi) ţine inima-n mână

leag-o cumva cu privirea-ţi nebună

şi aşeaz-o la locul ei undeva

sub vindecarea răsfirării de degete

ca nu cumva…

ca nu cumva

 

nu că am şi ajuns…

Mi-e şi frică să-ntreb…

Sunt aşa de răvăşitoare răspunsurile Tale!

…da’ dacă nu întreb n’ajung să Te cunosc

şi-atunci ce (mai) contează cate ştiu?!

mărgele de gheaţă

scară de grăunţe

braţe de iubită

degete de floare

scriere pripită:

ca o dimineaţă venită spre seară

ca o ‘mbrăţişare grăbită fugară

ca nişte mărgele făcute din gheaţă

răsăritu’ apune orice dimineaţă

*

joacă de lumină agăţată-n ceară

joacă de cuvinte între „cand” şi  „iară”

joacă făr’ de reguli car’ s-o îngrădească

născută-ntre doruri adormită-n coastă

*

scară de iubire între aici ş’ acolo

trecere grăbită de la noi spre voi

lină liniştită

unu înspre doi…

*

ciuguleşte ziua ciocul nopţii parcă

paşii-mi duşi de valuri frunze-mi par o barcă

iau dintre clipite grăunţele-n mană

şi le-arunc la păsări negre pe sub lună

*

valuri mari de oameni mi le strang la guler

gerul ciuguleşte al căldurii fluier

urc cu scrisu’ scara treaptă după treaptă

ea mă urcă altfel fără să mă-ntrebe

nu mă menajează nici nu mă aşteaptă…