(o altă zi oarecare – eu, poezia şi alăuta)
„sunt absolut sigur că odată şi odată
unul dintre noi va face primul pas –
asta îmi aduce aminte de copilărie
când habar nu aveam de perfecţiune sau măcar
de vreun pericol care ne-ar fi luat pe nepregătite
şi asta în condiţile în care tu existai totuşi undeva
obligatoriu fără definiţie fără chip fără nume
fără formă nici măcar iubire nu puteai fi –
ci ceva mult mai complex
fără să te fi intuit măcar
te chemam şi invocam spirite
inventam tot felul de procesiuni –
o joacă nevinovată cu care te obligam să exişti
cu tot dinadinsul
şi iată că o bucată de lemn un cuvânt sau eu însumi
care nu sunt eu însumi
păstrează într-o grămăjoară cât un vârf de cuţit de sare
ceva ce nu înţeleg
dar care dă gust
întregului”
Din volumul „Un pas alb”, pg.11 – 31 iulie 2015, Hunedoara
călătorru' 