gloanţele oarbe ale privirii

de după zâmbet zâmbesc demonii

eu al lor ei ai mei

până ce moartea ne va despărţi

crăpătura ochilor vede puţin

după caz după apropiere

degeaba tragi cu ochiul un glonte orb

până în inima universului (meu)

 – doar când plângi poţi cuprinde într-o lacrimă

tot –

 

se-ascund dup’ ascundere

înghesuiţi în tăceri

în adevărul minciunilor ca şişurile

în tecile de piele

sub muşchii-ncordaţi ai coastelor de cuşcă

de jur-împrejur inima unui zâmbet

crescută acolo ca o bălărie

ca un brusture în jungla jocului

„care pe care”

 

zâmbetul e un efort instantaneu

sub al cărui blitz e concepută poza încă

ne-developată a îngerului căzut

de pe-un zâmbet pe-un zâmbet…