Cât de mică e vinerea mare?

Standard

    Instrucțiuni de utilizare a textului:
1. Dați-vă cu barca acestei lanterne și pe malul stâng și pe cel drept, și pe apa dintre ele. 2. Vedeți de-o fi (au ba) o albie uscată. 3. Aveți grijă să nu vă ia valul. 4. Lăsați-vă purtați de val. 

I. Semnificația morții Vieții este una care, la scară cosmică, nu pare a avea mai nimic de-a face cu perspectivele noastre de multe ori limitat de chioare. Ce a însemnat (și ce înseamnă) ca Cel fără de păcat, Cel care n-a cunoscut niciun păcat să fie făcut păcat pentru noi (ca noi să fim – să putem fi – neprihănirea lui Dumnezeu în El), aia numai El știe pe deplin. Nouă beneficiile ei ne sunt lăsate spre cunoaștere.

N-a surprins Vasile Voiculescu momentul într-o poză poetică a Grădinii Ghețimani – doar a încercat să-l surprindă.

Semnificația divino-istorică a momentului este una culminantă pe harta vremii: „..părea junghiat” ne zice perspectiva futuristă a cărții Apocalipsa – vorbind despre „Mielul lui Dumnezeu venit să ridice păcatul lumii.
Atemporalitatea semnificației morții divine, și permanentizarea în vizibil a cicatricelor lăsate de ea o unicizează în temporalul istoriei dinvino-umane.

II. Nesemnificativă zi între zile – în fuga noastră oarbă după mâncare și băutură, în amorțeala orbirii ce refuză să vadă deșertăciunea acestei rutine. Îndeplinirea ritualică a unor gesturi religioase, care asemenea apei sfințite nici n-ajută, nici nu strică (sau poate că mai corectă e varianta ori-ori, dacă nu ajută, strică). Baterea prietenoasă pe umăr a conștiinței.

Se duc repede și zilele de Paște, și mielul din tavă, și coaja spartă a oului vopsit, și închinarea împreună cu famelia a unui pahar de vin – și închinăciunea, postul, spovedania – ca un fel de curățenie generală a ființei – obicei al casei.

III. Re-semnificarea acestei zile – că se pare că între semnificativ și nesemnificativ mai e ceva – are de-a face, pare-se, cu echilibrarea extremelor. De ce să ne situăm pe noi înșine la una dintre extreme, ca și cum am fi păgâni sau sfinți. Suntem oameni sur-prinși  în cotidian de atacul permanent al imediatului. Totul e (în) mișcare, noi inclusiv, deci (în) devenire. Proximitatea în care suntem situați poate fi (măcar parțial) înlocuită cu o altă proximitate în care alegem să ne situăm – și orice schimbare de loc înseamnă și o schimbare de perspectivă, adică o schimbare de semnificație.

Gândindu-mă la înțelesul acestor lucruri automat mă plasez fie în concluzia psalmistului: „..zadarnică îmi este truda„, fie în sălașul vorbelor lui Hristos: „..să faceți lucrul acesta spre pomenirea Mea”.

Observ așadar că între adevărata semnificație, la care nu (prea) am acces, și aspectul nesemnificativ al zilei de azi în amestecul ei cu toate celelalte zile, se află și re-semnificarea ei prin apropiere (de El, de variantele Lui inițiale, de mine însumi, de-un alt fel de-a fi al sinelui, de voi, de ceilalți).
El s-a adus pe El jertfă Lui – ca să facă posibilă apropierea mea „..pe Calea ce nouă și vie pe care ne-a deschis-o El prin perdeaua dinlăuntru, adică trupul Său”.

În lumina proximității luminile se nuanțează iar umbrele devin luminoase. În lumina Jertfei vezi altfel sistemul simbolic al jertfelor – umbrele lucrurilor viitoare – și împlinirea acestor simboluri. Lanterna unor texte vechi  în întunecimea unor vremuri proaspăt de crude – tocmai s-au crăpat zorii unei noi zile.

„Când intră în lume El zice: Tu n-ai voit nici jertfă, nici prinos, ci mi-ai pregătit un trup..”– căci fără vărsare de sânge nu este iertare – pentru că plata păcatului este moartea – iar moartea e o separare de viață, o întoarcere de spate certată, un zid și-o ruptură, o întoarcere pe dos a iubirii – o ură. 

Re-semnificarea înseamnă re-apropiere. Restul e (o) religiozitate ritualică.

„Căci nu trăim într-o împărăție a lucrurilor, ci a semnificațiilor lor.”

„Și toate acestea ce sunt: un foșnet zadarnic de toamnă?
Chemarea Părintelui sfânt nimic nu înseamnă..?”

© foto:rb

 

Reclame

Alegerea facultativă a ne-facultății

Standard

Croșetez o recuperare de secvențe trecute. Le cos una de alta după cum mi le aduc aminte. Mi le aduc aminte secvențial, pe sărite și într-o mică măsură. Pânza se supune culorii aței, împunsătură cu împunsătură. Nimeni nu știe exact cum a fost viața mea. Nici măcar eu. Poate că ar trebui să întreb câte un ochi care m-a surprins, să-mi zică cum mă vedeam fără de partea mea lăuntrică. Doar vorbele mele. Doar zâmbetul meu cu dinte strâmb, zâmbetul meu strâmb și el din cauza asta. Tăcerile sau strâmbăturile mele. Mi-ar putea povesti despre mine mama, desigur. Bănuiesc că ea mă știe cel mai bine. Tata, apoi. Am petrecut cu el multe ore muncind înpreună în tot felul de construcții construibile. Surorile mele mi-ar putea spune cum eram. Prietenii de pe stradă, cei de la biserică, vecinii.

Am pus gresie cu tata în sufrageria unei honii de case, într-unul din cartierele Brașovului. Avea undeva peste 50 de metrii pătrați. Am terminat-o de luni până vineri dup-amiaza, cu plintă cu tot, cu rosturi. Eu tăiam și el punea în urmă. Știu că i-ar fi plăcut să îi continui meșteșugul. Și mie mi-a plcăut să merg cu el, să mă ia cu el, că am fost mereu curios și mi-a plăcut nu doar să fac lucruri noi, dar și să învăț cum se fac. De era un pic mai multă și mai bună comunicarea dintre noi poate m-aș fi făcut arhitect. Mi-a plăcut în liceu desenul tehnic. Aveam senzația că eram bun fără să fac efort, fără să mă străduiesc. Reușeam să văd secțiunea transversală a burghiului pe care îl aveam de desenat. Reușeam fără să mă chinui să-i văd partea care nu se vedea și să o creionez pe hârtie. Un pic de simț artistic, un pic de sâmânță de simț artistic am tot adunat în mine de-a lungul anilor.

Dar n-a fost să fie. Am ales ne-facultatea, și apoi altă facultate. N-a avut cine să mă îndrume spre talentele ce mocneau în mine la vârsta aia, sau poate n-am avut eu ureche de auzi, ca să le valorific în ani ca job permanent. Nu-i regret. Poate că variantele – așa nu – mi-au deschis de fapt ochii spre variantele – așa da.

Așa-i când începi să scrii despre trecut și constați că prezentul și-a căpătat oarecum forma după înghiontelile lui, după cum sapă apa râului albia în care curge, dar curge în albia ce și-a săpat-o. E drept că tot lucrează la ea, și-o tot modifică.

Mi-a sărit din piatra polizorului o boabă de nisip, într-o zi la liceu, în săptămâna de practică. A trebui să șlefuiesc un ciocan, sau să ascut o freză – chestii la care nu prea m-am priceput niciodată, pe care nu le-am făcut cu plăcere. După știința mea ar fi trebuit să port ochelari, ori ochelarii mei de vedere, ori alți ochelari de protecție. Cert e că nu știu exact cum, prin ce salturi ondulate a reușit respectiva boabă de nisip să se înfigă cu putere în ochiul meu stâng, că nu a vrut nici în ruputul capului să iasă afară. Degeaba am încercat cu colțul batistei, cu clătirea ochiului sub apă, sau alte incantanții tămăduitoare. A trebuit să mă duc la spital, acolo pe strada Lungă, să mă așeze doctorița aia tânără pe scaun și să zgârie sticla ochiului meu cu o scula ascuțită, un ac cu care a urnit de la locul ei rămășița de munte pusă piedică în calea vederii. Știu de ce n-am uitat episodul ăsta. Nu, nu din cauza durerii, că nu mă durea. Era mai mult o jenă a îngrijorării, că dacă pățesc ceva mai grav, dacă tot crește peste pojghița aia de lichid transparent în apărarea de care e ochiul în stare, singur singurel, fără ajutor din afară.

Dar nu, nu din cauzele astea țin minte ce mai țin minte, ci din cauză că doctorița aia, asistenta aia, sau ce-o fi fost, mi-a lăudat cu zâmbet frumusețea ochilor. Pe urmă am prins curaj. Că atunci când m-am dus la Agenția CFR ca să-mi fac abonament de tren – făceam naveta de la Jmer la Șov – și mi-a lăudat tanti aia numele, eu cu lecția gata învățată am zîmbit și am spus, – păi, pe măsură, nu? Ea a zâmbit, a încuvințat, i-a povestit și colegei ei ce a zis ea și ce am zis eu, am zâmbit și eu, am zâmbit toți și ne-am văzut de drumuri. Eu de taram-taram-ul trenurilor mele, ele de scârțâitul pixurilor lor pe cartoanele abonamentelor.

Mai țin minte în liceu cum mă chinuia colegu de bancă, să-i zicem Tase. Eu nu mă prindeam cu el. Nu din înțelepciune, nu, ci din frică și slăbiciune. Că era mai puternic decât mine, că mi-era teamă de o presupusă umilire, că nu-i făceam față. Da când nu era atent îi luam mâna și japs cu ea de bancă, așa cu lașitate, pe furiș. Oricum, țin mine că eram mulțumit, ămi ajungea faptul că îmi luam oarecum revanșa.

N-am fost popular în liceu. Mă îmbrăcam aiurea cu haine lălâi. Cred că râdeau puțin de mine colegii mei, dar erau suficient de subtili să nu mă prind. Sau eram eu suficient de chior, naiv, prostuț. M-a chemat una într-o pauză, să mă întrebe ceva. Miss boboc – și m-am topit tot de chemarea ei, gheață de puștan sub soarele unui zâmbet feminin. . Nu știu ce-am zis, nu știu ce-a întrebat. Știu că m-am dus să văd de ce mă cheamă, mirat că mă cheamă. I-a plăcut la o roșcată de mine. Dar eu, momâie, n-am știut s-o plac înapoi. S-a prins repede și m-a abandonat repede. Nici măcar nu eram în stare să văd lucrurile astea atunci. Le-am văzut după câțiva ani, și-am zâmbit, așa cum fac acum, scriindu-le.

Am avut senzația că diriga nu m-a plăcut niciodată. În mod cert și pe considerente religioase. Acum știu să văd altfel dialogurile de atunci. Acum știu că judecățile și prejudecățile pe care le avem ne condiționează perspectivele și relaționarea. Și mediocritatea mea a contribuit, desigur. Și timiditatea, și fricile mele, și lipsa mea de la tot felul de întâlniri ale clasei. Am acum un elev care îmi aduce aminte de mine, și zâmbesc oarecum cu amărăciune.

-De ce n-a venit mama la ședință, Bucoiu?
-N-a putut, doamna dirigintă. Știți cum e, are multe de făcut pe acasă, și are și legături proaste cu naveta. Ba nu se potrivește autobuzul, ba nu se potrivește trenul. Și nu i-am spus de ședința cu părinții, că sunt corigent la mate, și numa se întristează dacă află. Rezolv eu cumva corigența.

Povestea asta, dialogul ăsta l-am purtat cu ea de mai multe ori, chiar dacă n-am mai rămas corigent la mate. Drept e că mama ajungea rar la ședințele cu părinții, iar eu des am fost mediocru la învățătură. Aveam eu scuzele mele nescuzabile. După ce că ajungeam târziu acasă, pe la patru jumate, mai aveam și de lucru pe acolo, cine avea vreme de carte, de citit și de făcut teme? Mă întreba mama dacă mi-am învățat pe a doua zi, dar rămânea așa cum ziceam eu, fără să verifice.

Ce mai contează. Până la urmă am terminat liceul, mi-am luat și BAC-ul, m-am și angajat, m-am dus și la facultate, și mi-am depășit mediocritatea. Facultatea a fost singura perioadă academică în care am învățat având motivații intrinseci, din alegeri benevole și personale. Prin anul doi mi-am zis așa, ori ăștia (colegii mei, veniți de pe la licee bune din Arad) îs mai deștepți decât mine, ori eu sunt mai putoare decât ei. Și m-am pus pe citit la vreme crescându-mi notele până la bursă. N-a fost prea lungă reușita mea, că în toamna de dinaintea începerii celui de-al treilea an ne-am dus în Anglia la cules de zmeură și căpșuni, să facem și noi un ban cinstit, să ușurez povara tatei de a mă ține în facultate. Am chiulit o lună de la facultă, și nu m-a mai primit la un examen, așa că am pierdut bursa pe care nu am mai reușit să o recuperez. Dar bucuria reușitei mi-a rămas.

 Cred că de-aș scrie așa din când în când aceleași lucruri le-aș scrie tot cu alte nuanțe. Așa făcea soră-mea mai mare când ne povestea și repovestea câteceva. Nu-i mai ieșea relatarea la fel cum o știam noi, și neștiind că contextul luminilor ei interioare s-a schimbat, și astfel și relatarea ei este puțin diferită, noi credeam că minte, sau le înflorește, așa că îmi aruncam cu cealaltă soră, să-i zicem Cri, câte o ocheadă cu semnificație și începeam să cântăm “…vine, vine primăvara”, reușind s-o supărăm pe povestitoare. Ea ne înjura oarecum și ne trimitea în papucii ei…și poza se rupe din nou.

Soru-mea mai mare mereu a fost rebelă între noi, și fiind cea mai mare, mereu și-o lua pe nedrept din pricina noastră. O certa tata din te miri ce tendințe, care acum ne fac cel mult să zâmbim – dar mereu se arată mulți viteji după luptă. Ba că se dădea cu nu știu ce spray 8×4, sau că se machia (finuț, desigur). După ce am mai crescut și am înțeles un pic diferența de fond și formă l-am confruntat pe tata când a certat-o și i-a zis să nu se mai penseze, să-și lase sprâncenele așa cum i le-a dat Șeful (apelativ pe care nu-l foloseam la vremea aia, e o achiziție mai recentă).

-De ce?, l-am întrebat. De ce să-și lase sprâncenele așa și să nu le mai penseze?
-Pentru că așa i le-a dat Dumnezeu, mi s-a răspuns.
-Păi tu de ce te-ai bărbierit de dimineață, atunci? De ce te tunzi din când în când? De ce nu te lași așa cum te-a lăsat Dumnezeu? Și argumentele deveneau preferențiale, nuanțate, așa cum se întâmplă de fapt în multe alte discuții ce se învîrt în jurul diferențelor de valoare, de preferință, de gusturi, sau din amestecul lor sub etichete.

Discuțiile teologice, sau cu tentă teologică au reprezentat mereu terenul de joacă serioasă al dialogului dintre mine și soră-mea cea mai apropiată de mine ca vârstă. Până către terminarea liceului am considerat-o prietenul meu cel mai bun. Asta o zic acum, că atunci dacă m-ai fi întrebat nu cred că aș fi identificat-o la fel. Dar acum știu, nu doar constat așa peste timp, știu că era prietenul meu cel mai bun, pentru că era o plăcere să povestim, să împărtășim, să ne contrăm, să întrebăm tot felul de variante și să ne răspundem cu tot felul de argumente. Purtam de multe ori discuții de interpretare a unor texte din Biblie, și ziceam cum văd eu, și zicea cum vedea ea. Căutam potriviri și ne ciocneam de nuanțele ce rămâneau neelucidate, ce rămâneau fără răspuns pe care să fi fost noi atunci capabili să-l articulăm.

Ce nu gândești clar nu exprimi clar. Știu acum. Dar atunci nu știam, însă o scoteam noi cumva la capăt cu încătușările ligvistice. De-a lungul anilor reminiscențe de genul acesta, luminos de fasciculare au dat naștere câte unei scriei poetice mai mult sau mai puțin valoroase.

De multe ori ne trezeam muncind în câmp, la porumb sau la sfeclă, doar noi doi. Eu cu ea, în așteptarea tatei care venea și el după ce termina ce avea de lucru. Acolo aveam vreme de povestit orice, de râs sau de dialog amestecat. Mâinile munceau în legea lor, iar mințile munceau și ele într-o altă lege, fără să se încurce unele pe altele, fără să se suprapună. Una din scrierile astea am considerat-o anul trecut ca fiind cea mai bună scriere a mea din 2017. Cine citește să judece singur:

https://calatorru.wordpress.com/2017/11/10/conventia-unui-timp-verbal/

pic

„A cumpăra un câine” și reglajul „zoom” al dialogului…

Standard

..ca de ziua lui Nichita ..în 33 aveam minus 45 🙂

călătorru'

„– Nu vrei să cumperi un câine?”

Neobișnuitul se apropie de noi prin obișnuit. Cum l-am pricepe altfel? Ca să ajungem unde n-am (mai) fost, tre` să plecăm de unde suntem…

Vând îngerii câini? Fac ei negoț? …sau mai degrabă importantă este venirea, întâlnirea, dialogul, întrebarea și răspunsul, timpul dintre una și cealaltă…albia timpului rămasă în urmă…

Când au loc astfel de întâlniri miraculoase (dacă au loc) între uman și angelic, între terestru și divin (că tot îmi plac mie poemele cu îngeri), și tocmai asta dovedește și prezintă scrierea, faptul unei asemenea întâlniri; într-o limbă cunoscută, despre și în termenii umanului, dialogul devine poveste, dacă nu cumva…povestea.

Pare-se, așa la o aruncătură fugară de ochi, că îngerul vine, nu omul se duce – el îngerul ia inițiativa întâlnirii și a dialogului, a scânteii de conversație. El vine vorbind limba noastră, învățată înadins spre negociere, și întreabă pentru că întrebarea…

Vezi articol original 668 de cuvinte mai mult

ghiontul altui eu

Standard

rotocol boxând
trăgându-și pumni obloane
peste ochi
și pleosc tăceri pleznite
pe nespus

se depărteză împrejur și
pe ne-așteptate japs
un cot de gând
se înghiontește-n coasta
altui eu

output
input
kaput

Lily the goat și fumuri trecute

Standard

Dar să revenim la alți pești și alte salturi.

Furam țigări din pachetele lăsate de muncitori pe schele, de zidarii ce reparau casa bunicilor prietenului meu, sa-i zicem Sergiu. Și le fumam pe furiș într-un fost coteț de găini pe care l-am văruit spre curățare și unde, chipurile, îmi făcusem un fel de mansardă spre care urcam pe o scara subțire de fier forjat, adică fier-beton, sau o alta încropită în grabă din niște scânduri, lațuri, sau ce se mai găsea prin grădină, aruncate de tata într-o depozitare haotică.

Am încercat să fumez o țigară făcută din hârtie rulată pur și simplu – acolo în fundul grădinii la umbrele porumbului care mă depășise în înălțime. Ce a ieșit anume cred că a fost doar un firicel de fum neajuns la mine în piept, fără gust bun și fără nicotină, însă învăluit în ceva special de anume – dovadă că nu s-a șters, nu a alunecat în cotloanele obscure ale timpului ce mă alcătuiește. A rămas, iar rămânerea aceasta este tocmai cărarea pe care o pot parcurge înapoi până în momentele alea pe care nu aș putea să le marchez cu un mic ics pe firicelul timpului ce mă (s)curge. Dar e acolo, și verdele gălbui al cocenilor de porumb și foșnetul muzical al strecurării, și priveliștea unui alt eu ce se uită din marginea grădinii peste timpul ce mă desparte de priveliștea unui alt eu, mai tânăr și mai miop decât miopul de mine.

Ne vedea bunicul lui Sergiu, să-i zicem Marin, nea Marin, de pe gemulețul bucătăriei, și vedea și fumul care ieșea pe fanta ușii, că parcă așa-mi amintesc, că ne-a chemat, sau a vorbit cu tata, sau ceva acolo. Chestia e că dacă zic că ne-a strigat, așa rămâne că a făcut. Și dacă scriu că a vorbit cu tata, aproape că nu mă pot îndoii că a vorbit cu tata. Când anume am închis ușa după noi și nu ne-am mai urcat niciodată în cămăruța aia afumată de rotocoale de funingine pe tavan nu știu.

Știu însă că forma ușii se potrivește aproape perfect în memoria mea cu o altă ușă ce separa magazia de pod. Se urca pe o scară de lemn, împingeai într-o parte ușița din scânduri și cu sacul în mână duceai în timpul ierni, duceam în timpul iernii masa de seară a caprelor. Soră-mea mai mare, să-i zicem Dana, comenta mereu și tata a amenințat-o cu ceva pedeapsă, că și-o ia, și că i s-a cam umplut sacul și să facă bine să ia aminte, etcetera…dar ea care s-a dus acolo trimisă, fără de chef și indiferentă față de viața religioasă a caprelor, în special a momentele lor de post, i-a strigat tatei că nu s-a umplut încă (sacul în care îndesa fânul înțepător al ascultării). Urmarea mi-e necunosctă. Nu mai știu dacă și-a luat-o sau nu, dar așa am deprins meșteșugul limbii române, în contextul imediat al fraternității, al împărtășirii până și cu caprele care, apropo, multe lacrimi și stres copilăresc mi-au stors.

Le duceam pe lângă calea ferată, că acolo le era micul dejun, prânzul și cina, le priponeam cu un oareșce fier legat la un lanț lung, și sub formă de paznic nepăzit o tuleam la alte activități. Pe când mă întorceam să verific în ce stadiu au ajuns cu fabrica lor de lapte cu tot, ia-le de unde nu-s, că nu mai erau. Și dăi un fel de panică, fugi repede acasă plângând și dă raport mamei că nu-s caprele și întoarce-te cu viteză să le cauți, că doar nu le-a mâncat pământul, îs ele pe acolo pe undeva, printr-o grădină cu cină mai bună, prin lanul de sfeclă al unui nene. Le găseam mai mereu și le blagosloveam bine și le târam cu nervi și ciudă spre casă. Râdeau țiganii că una din ele, să-i zicem Lili, avea un fel de sutien făcut din ceva cârpă, ca să ne mai lase iedu ăla și nouă ceva lapte.

– Ui mă, strigau ei râzând. Capră cu suten.. și alte vorbe pline de duhul mirării. Așa am deprins limbajul duhovnicesc al blagoslovirii și limbajul duhovnicesc al mirării țigănești și-al neobișnuitului.

Aa, nu mult, ci doar un pic – așa de inițiere.

 

povestea hergheliilor

Standard

„oprește-te soare deasupra Gabaonului”
și vrând să se asigure că aude bine
Domnul a dat încet gălăgia planetei
a pus în gura pământului zăbala pauzei
ca să nu tot alerge cum aleargă el(e)
de mănâncă pământul
hergheliile de cai putere ce-l târâie
făcând tură după tură în jurul luminii
împrejurul sferei..

„mânci calule ovăz?” se auzea
cântecul săbiilor ce-și izbeau
gura una de alta în scânteietoare
săruturi

spre întârziata seară s-au mirat
boturile cailor întinse – de-și povestesc
și astăzi stelele căzătoare
ne-mai-auzita poveste
a hergheliilor

„mânci calule ovăz?” s-a-nclinat
dâra lăsată în palmele Domnului
de scrisul hățurilor de care a tras
scânteietorul zâmbet al unui răspuns
la rugăciune

de atunci tot aleargă
sub biciul vitezei
nechezând din când în când
lumina din ochiul cititorului
zâmbetul miraculos al
opririi
o fotografie cosmică

 

Jurnalice: Cuiul lui Pepelea

Standard

Spre nu știu ce scop m-am dus în grădină. Poarta maro de tablă ce separa curtea de verdele primăvăratic mi-a făcut invitația unei senzații nemaitrăite – senzația necunoscută a pierderii, însoțită de durerea necunoscută până atunci a despărțirii. Se încâlcise în ițele unui preș pe care-l spălase mama cu o zi înainte și-l pusese la uscat în grădină, pe niște lemne, sau o capră din scânduri pe care o folosea tata la schelele lui înălțătoare de tot felul de dărâmături surpabile.

Era un pui de câine ce-mi devenise drag prin joaca lui iubibilă, ochii lui veseli și limbuța cu care-mi iubea palma oridecâteori mă jucam cu el. Ahh, deci asta-i senzația, mi-am zis.. în timp cel deșurubam dintre firele în care, încercînd să iasă, și-a găsit prematur, mult prea devreme, ieșirea din scenă. Un fior de adâncă îndurerare m-a străbătut. Un fior de lipsă pe care nu l-am mai trăit niciodată înainte. O senzație de goliciune, probabil oarecum asemănătoare cu prima moarte în urma căreia omul a cunoscut că e gol – cunoaștere ce-i fusese total necunoscută, străină înainte.

Nu cred că e relvantă data, ziua, anotimpul, lumina dimineții…detalii care oricum s-au șters în umbra senzației ce a rămas vie, ca o pictură înrămată pe un perete gol al istoriei – a istoriei personale, desigur.

Cine mai știe ce-am făcut după? Cine a ținut minte unde m-am dus, cu cine m-am întâlnit, ce-am povestit? Dacă am împărtășit cuiva durerea mea, senzația de pierdere a cuiva drag, sau am păstrat în mine, în folderul tăcerii, matrița aceea de durere…cine mai știe?

Știu eu cine mai știe. Nimeni!

Nimeni în afară de mine, și nimeni ca mine – de vreme ce doar ochiul meu a văzut lumina acelei dimineți în lumina acelei lumini. Nu cred că a fost prima experiență de tipul “aha”.. dar cine a stat să le numere, cine a știut atunci că despre așa ceva era și este vorba?

S-au depus cu repeziciune alte file de praf peste fila aceea sfredelitoare – foi umplute de mersul cu bicicleta, de joaca cu copiii de pe strada Câmpului pe care locuiam, de meșterirea unui lunceag cu care să-mi dau peste degete în mișcarea rotundă a tot felul de dansuri. Dar filele acestea prăfuite au avut în ele ceva transparent, ceva care mi-a îngăduit de-a lungul timpului să îmi plec ochiul interior al memoriei până la bucata aceea de pagină, scrisă de lumina caldă a dimineții și de dureroasa descoperire a înfățișării unei pierderi.

Interesant cum de-a lungul anilor, oricâte alte zile se cocoță pe umerii altor zile, rămâne ceva magnetic în unele intersecții vremelnice și prin niște mijloace necunoscute mie, cu niște puteri asemănătoare unor mașini a timpului încă necapsate în tabla materiei, ne putem întoarce, măcar pentru câteva clipe în intersecțiile peste care se depun și suprapun mereu alte intersecții tot mai aglomerate.

Uneori socotim că ce-i mai recent pe linia timpului – pe linia imaginară a timpului – pe firul nevăzut al vieții care este deși se duce pe un ghem ce nu se rotunjește ci mereu se tot îndepărtează – socotim deci, că ce-i mai recent e mai aproape de noi, înșelându-ne parcă, socotind greșit ordinea operațiilor într-o matematică ce nu are niciodată același rezultat, oricât am tot reface calculul, oricât am tot resocoti elementele. Aruncând privirea înapoi, spre peștii speciali ai trecutului, care fac salturi spre reamintirea lor, parcă devine din ce în ce mai clar că linia timpului e de două feluri: una care curge neîntrerupt, și alta care e segmentată de uitare. Și când mă caut, plâng de micimea segmentelor adunate în coșul memoriei, în albumul din care cu trecerea anilor pare a se desprinde cu tot mai multă ușurință pozele înrămate cu efort, poze înrămate cu surpriză, poze înrămate involuntar, poze înrămate cu ciocanul voinței pe un cui al lui Pepelea – ce ne aparține.

 

copacul tuns cu numele

Standard

dintele luminos mușcă
si devin vizibil mai subțire
spre transparent

abia aștept să-mi scuipe
zgâitul sâmburelui amar
al ce-va-fi-ului
să mușc din uitări
chiar dintele
rădăcinii

umbră nu foarte îndepărtată
de verde
de soarele unei amintiri
îndepărtat copac
cu alt nume

copacul cu alt nume

Standard

dintele luminos al zilei
mușcă din mine si devin vizibil
din ce în ce mai subțire
spre transparent

abia aștept să-mi scuipe
zgâitul unor zori
sâmburele amar al ce-va-fi-ului
și să mușc într-o bună zi
după multe uitări
chiar dintele luminos
al rădăcinii

umbră nu foarte îndepărtată
de mlădiosul verde
al mlădiței
de soarele verde al unei
amintiri mai îndepărtate
a împărăției copacului
cu alt nume

 

..căci unde îmi este comoara, acolo îmi este și inima

Standard

Omul este, se pare, (mai ales pe termen lung) o oglindire fidelă a inimii lui.

Pe termen scurt el îi poate înșela pe ceilalți în aparențe, și astfel se autoînșeală deopotrivă, însă pe termen lung se dă de gol, se autodemască – și cine ne poate opri să zicem că astfel îl demască Viața și Cârmuitorul ei, care le vede (așa cum sunt ele) pe toate?

Se autodemască prin urmărirea inimii lui – omul își urmează inima!

Dacă e într-un loc, dar inima lui este în altă parte, lasă locul și se duce după inima lui – și astfel se dă pe față prin plecare -, sau stă și suferă tânjind, și se dă pe față prin rămânere.

Deci, fie că stă, fie că pleacă, dacă e sau nu acolo unde îi este inima, se vede – ceva se vede…

șlefuirea poveștii

Standard

aș iubi o dragă-beată
nu doar azi, că..chipurile
film și cola, cipsurile
pop-corn și-alte baliverne..

beată nu-i musai să fie
ci lăsată de pahar
prinsă strâns de veselie
refuzată ea chiar sieși
dată mie

însă dragă fără poate
neapărat făr`de tăgadă
aș iubi-o tot și toată
dragă-beată

dar de ce vorbesc istorii
când prezentul fără vină
vinovat se face-n
taină
de lumină

eu iubesc o dragă-beată
și nu-mi trebe joi sau vineri
să-mi dea ghes spre amintire
– vezi că-i vremea de iubire
..că-i târziu ..că zboară timpul
și tu n-ai iubit.. poveste!

inima pilită toată
și de fi-va-mi, și de-a fost
dragă-mi este!

SANYO DIGITAL CAMERA

o blagiană – reloaded –

Standard

doi heruvimi învârtind o sabie
– câtă înghesuială pe prag –
bătaie pe-un paradis pierdut și-n destrămare
după o nouă lege parolată cu noi
o HașGe inevitabilă

norocu` meu și norocu` nostru
e că din tulpina unei alte Hotărâri de Urgență
(care pare-se e găsită-n arhive)
a crescut mlădița că înghesuiala portarilor
a fost concediată
lăsând în locul lor spiralata sabie cu două tăișuri
spre fărâmițarea variantei de pe partea noastră

eliminare a destinației spre apropiere

doi prieteni învârtind o sabie
pagină cu pagină

 

la cheremul gândului

Standard

din ele ne facem camere de
cămin – zicem noi –
și le devenim astfel studenți

din ele ne trasăm poteci de curaj
și ele ne mână ca pe niște cai de curse
sub bice

din ele ne facem rost de răni
la picioarele pe care ni le băgăm
în cursele fricii
ca pe niște bombăneli înjurate
menite să izgonească tăcerile
tolănite prin viață

din ele ne alegem cămășile și șoșonii
cu care ieșim în public
pe ușa deschisă a vorbelor
fiindu-le-n mână monedă de schimb
– bitcoin al realității –

din ele ne împletim visele
ca pe-o lumină în noapte
pe care o îmbrățișăm tandru
cu ceară

ciorile

Standard

puncte negre prin cer zboară haotic
cu ochii dați peste cap aiurează
vremea e șabloniera de serviciu
a spiralelor scrise
de anotimpurile noastre (personale)

26855507_10156980911283272_1118239862_n(1)

nesemnificativul totuși

Standard

ce-i faci apei
stând pe mal și dându-i pietre

irosind timpul pierzi pietrele
tulburi apa și-i faci ceva
unde?!