dâra

înspuma țărmul galaxiei
de pătimașa lumină
se izbea în ușile nedeschise
ale nopții

drumeț trecător al istoriei
în hanul scurt al unei vieți
de-o noapte

un timp propriu

senzația rămăsese în urmă
i-o luasem înainte asemenea
defecțiunii ceasului

de-acum timpul se măsoară altfel
nu mai trebuie să încercuiți pământul
ajungeți și voi din urmă
înțelegerea că-i mai exact
ocolul inimii

inimi bătând :)

cândva mă deranja
forfota pe care-o face
creșterea ierbii

că mâncam pământul
până găseam
seva copacilor
ce ascunde
drumul spre pasăre

înadins așteptam lângă ea
primăvara mugurelui de omidă
ca să mă învăluie în cântec
ciugulirea

aud și acum zgomotul
pe care-l face seva urcând
și nu mă mir că pulsul
îi e ciocănitoare

„Cu jumătăți de lumini în suflet..” vorba lui Eliade :)

(„..expresia e nefericită, dar nu știu cum aș putea exprima altfel senzația, care nu e nici aceea a luminilor intermitente, nici a luminilor minime, nici a semiumbrei..”)

Sunt tentat să o asemăn cu senzația ratării – dar aia presupune automat o țintă 🙂 ..și ar putea fi cazul, dacă ținta n-ar fi discutabilă. Deci nu e cazul!

Din fericire, pentru mine, ea este discutabilă și scriu rândurile astea ca să mă „eliberez” de ea, pentru că n-a fost niciodată ținta mea, ca sens al direcției spre care mă îndrept sau m-am îndreptat, ca destinație pe care s-o fi vrut ajunsă.

Este dreptul oricui să emită păreri despre orice și oricine, despre tot și despre toate. Este dreptul oricui de a judeca măsura în care ele se potrivesc sau nu cu ceea ce, la modul general numim realitate, și este dreptul oricui de a fi sau nu de acord, de a se arăta interesat sau indiferent.

Cu ani în urmă, prin aprilie 2010, urmare a anumitor texte postate de mine aici pe blogul ăsta, în contextul mai larg al scrierilor poetice care se nasc în mediul evanghelic din care și eu fac parte, și probabil că și în alte contexte personale și situaționale, precum trista plecare dintre noi a poetului Ionatan Piroșca, dl Alin Cristea scria despre mine pe blogul dumnealui cuvinte frumoase de speranță și încurajare, precum „Tînărul poet hunedorean ar putea fi un alt Ionatan, din care să mușcăm cu poftă…”  sau cuvinte chiar mai îndrăznețe, precum „– iată poetul care ne va mîngîia de pierderea lui Ionatan.„

Chiar dacă atunci când am citit cele scrise am zâmbit măgulit de un astfel de gând, și „aripa” mea poetică, oricum ar fi ea, parcă a simțit sub ea vântul susținerii, de-a lungul anilor am tras tot mai mult concluzia (spre convingere) că gândul acesta al lui Alin Cristea nu este realizabil (în dreptul meu); că eu nu pot și nu aș putea fi un alt Ionatan (chiar şi să vreau), și nici nu voi fi vreodată – lucru pe care, de altfel, nu mi l-am propus niciodată, și pe care nu mi-l doresc.

Îmi doresc să scriu poezie – asta da!

Dezamăgirile au loc doar pentru că au fost create așteptări care n-au ajuns la împlinire, tot așa după cum putem vorbi despre ratări doar în contextul țintelor. Pluralul formulării „..să îi aduc aminte de speranțele pe care ni le punem în el..” m-a mirat imediat de cum am citit, iar marea nevoie a evanghelicilor români „de un monarh al poeziei care să strălucească deasupra mediocritității liricii confesionale” rămâne un podium pe care istoria va stabili cine va fi/a fost capabil să-l urce.

Astea fiind spuse, îmi place formularea Legii Nr.8/1996, privind dreptul de autor: „Constituie obiect al dreptului de autor operele originale de creatie intelectuala in domeniul literar, artistic sau stiintific, oricare ar fi modalitatea de creatie, modul sau forma de exprimare, independent de valoarea si destinatia lor.” 🙂

Îmi place gândul-concluzie scris de Brâncuși: „La umbra marilor copaci nu crește nimic!”

Şi-mi place şi cel de-al doilea Gând al lui Nichita: „Vreau să vă spun un lucru, cu riscul de a mă repeta: eu nu prea cred că există poeţi, cred că există poezie.”

împăratul simțurilor

Am văzut, încă o dată, cum omul inteligent și variat în cunoaștere e îngăduitor cu sine și deranjat de apucăturile celorlalți – apucături, de altfel, de care, la răstimpuri, se face vinovat într-o manieră proprie – lucru care nu-l deranjează, și pe care, se poate că nici nu-l observă…

suflu în jarul minții

ce fericire
mansarda călduroasă în care
mi-am așezat dezordonat și în vraiște
pe rafturile mesei podelei hârtiilor
oricăror cărți împrăștiate pe-acolo
caietele romanelor mele scrise
a ars prelungind scânteia unor
cu totul și cu totul noi
începuturi

degeaba încerc să-mi reamintesc formulările
cu care am escaladat misterul și
curiozitatea cititorului
forțându-l să citească cu sete
arzătoarea dorință a deznodământului

degeaba sap ruinele acelor scrieri
că orașul refuză să-mi dezvăluie
cenușa rece a trecutului nu seamănă
din niciun punct de vedere
cu văpaia

așa sunt toate dezastrele
geneze izbăvitoare fără de care
ne-am prelungi zorii umbrelor
pe zidurile trecute ale unor zile
iluzorii

așa suntem noi nevoiții forțații
să punem de cafea proaspătă
și să invităm dialogurile să soarbă
gălăgios cuvintele negre și amare
de pe buza cănilor care
ne țin companie

înghemuirea

alergi pe străduțe purtându-ți zmeu umbra
și tragi în jos susul pe firul bucuriei
cu propria mână ștergi umbra privirii
mările tale izbite
de stâncile măcinării noastre

ca să putem umbla desculți pe țărmuri 
– țipă îndepărtându-se câteo amintire –
ca să gustăm roșeața răsăritului cu lingurița
pe marginile întunecate și reci ale nopții
pupăm aroma vieții spre trezire

rătăcesc în urma umbrelor tale
negăsindu-te și negăsindu-mă
tatuat cândva pe colțul zmeului
cu care te plimbi și în a cărui lesă
îți testezi libertățile
sub al cărui umbrar îți tragi sufletul
tot mai aproape
ca pe singurul prieten

povestea negustorului de unsori

credeam că-s untdelemnul din borcan
când într-o zi m-a oglindit o lingură îngustă
ca un harpon în apa din ocean
cu vârful lui să muște dintr-o muscă

credeam că zbor și bâzâi libertăți
și albie sunt sub râurile vieții
în coaja de mumie a altor dăți
găsit-am acru numele dulceții..

credeam că micul meu e-un mare fâs
ce nu se vede altfel nici sub lupă
că nu se pot traduce tristețile în râs
și înainte e-nainte chiar și după

dar într-o clipă smulsă din – va fi –
peste orizontul orb dormind în noapte
s-a auzit cum s-a crăpat de zi
coaja sau zorii unor stranii șoapte

păreau amestecate cu tumult
priviri păreau cu ochi amestecate
rostescul era una cu ascult
sărace celelalte ce-s bogate..

ba chiar și tot ce nu e – a și fost
uitate și-nvățate pe de rost

mâinele de azi

pe drumurile mele umbli câteodat`
și ba suspini ba plângi ba îmi zâmbești
eu când te știu când nu te recunosc
și nici nu pari a fi deși tu ești

și totdeauna-i câteodat-ul meu
pe drumurile tale largi poteci
cărări înguste-n înțelesuri meșterești
și-arareori m-abat spre tot mereu

tu vrei să vreau să plângem amândoi
și vrând la fel să ne zâmbim de-odat`
iar mâinele de azi – cu crengi rodind pe el –
să fie viitorul de-altădat`

la mormântul celei de-a treia zile

călătorru'

murită moartea s-a culcat şi ea
ca dup-o lungă zi de tras la coasă
şi a rămas doar visul după ea
o aburindă umbră copioasă

veniţi la-nmormântarea ei vecinii
oniric conversau doar cu privirea
nu îndrăzneau ca să rostească ştirea
întrezărind de altfel viitorul:
ca un coşmar de pom visând toporul

s-arunce peste ea stropi de ţărână..
şi ce cuvinte ar putea s-aleagă?
– înmormântarea asta-i diferită
şi luminoasă
ca o zi l’amiază
e diferită ziua dintr-o mie –

plângeau cu toţii hohotind
..de bucurie

Vezi articol original

joi noaptea

Să aveţi un Paşte îmbelşugat de semnificaţie! 🙂

călătorru'

„S-a făcut gâlceavă, cine-I şi ce vrea?
de ce schimbă lumea aşa cum e ea?
..cum să fiu eu mare când mă fac mai mic..
primul din mulţime făr’ să fiu slujit ?

Să îşi ţină vorba numai pentru El!
EU împart puterea! la mine-i cuţitul!
jertfa-i e câştigul? las’ să fie Miel!

..am găsit uşiţa aseară-ntr-o vorbă
spusă de pungaşul ce le ţine punga
..a venit la ţanc, ..ştie el ce ştie:
Unu pentru toţi!
..de-i odată mort nu mai poa’ să-nvie!

Haideţi, ce mai staţi? luaţi torţe, ciomege:
e-acolo-n grădina plină de măsline
poa’ să se tot roage, ăsta-i e sfârşitul:
funiile din templu astăzi o să-L Lege!”

***
s-a schimbat grădina toată într-o curte
toate-s în tăcere, pietrele sunt mute
toţi aşteaptă `şi ţin sufletul la gură,
s-a pus o ‘ntrebare mare cât o şură:

„Spune-ne pe şleau, fără ocolişuri,
dacă eşti Hristosul, ..Mesia, ..Promisul ?

Vezi articol original 154 de cuvinte mai mult

slow m o t i o n

dacă ai accelera privirea
dacă ai apăsa pedala ritmurilor ei
spre viteze necunoscute și
s-ar turti anotimpurile
îngrămădite în aceeași secundă
atâta de cerc ar fi sămânța
boaba de măr devenită arbore
încât spirala aceasta sfredelitoare
ar găuri ochii unor
cu totul și cu totul noi
perspective

însă tu
asemenea multora dintre noi
vezi cu încetinitorul

O (,) fericire..

te-am primit la mine acasă și
am spart cu bucurie toate zăvoarele
am concediat toți vameșii și
doar pe dinafară
ușile mai poartă pe pieptul rotund al mânerelor
ecusoane împotriva deranjului
[…]
cine mai știe dacă ai ieșit la plimbare
tu singură
sau te-am reparat puțin câte puțin
asemenea yalelor și
ne-am trezit nas în nas
cu durerea închiderii

de-afară
sub felinarul ferestrelor
aprinse se văd strălucind doar ecusoanele
pe piepturile umflate de mândrie
ale unor uși închise

fără un pic de joacă totul se plictiseşte

culegeam lumina din ochi
venise vremea recoltei
mereu era toamnă și primăvară
deodată
semănam culegând
cu mâna lui mâine
prietenul nostru din copilărie
viitorul

ne-am văzut ultima dată
pe când eram țânci
și sugeam direct de la țâță
idealuri mai verzi decât iarba
de borangic a nestatornicului
timp de acum

abia de ne-am recunoscut
când am întins deodată
și instantaneu mâna
să culegem din ochiul celuilalt
lumina

 

îngerul neștiut

ziua se camuflează-n lumină, deși
uneori când plouă i se vede pana
căzută-n culoare precum o urmă
înapoia mersului

noaptea se-ascunde în privirile umbrelor
lăsându-și pieptul lovit de razele lunii
ca de o ploaie de gloanțe benefice

alteori se-mbracă pe deplin în tăcere
și-mi suflă-n ceafă gândurile lui transparente
și-atât de subțiri ca niște cârlige
cu care-mi trage în sus zâmbetul
 – dacă mă chinui să fac extrem de multă liniște
și-mi țin respirația o veșnicie sau două
îmi pare că reușesc s-aud
cum îmi bate în inimă piroanele vieții –

se-așează lipici uscat între
stația așteptată și zidul dezamăgirii
prefăcându-se în avion de hârtie
cu destinație haotică
dând sens nevăzutului
făcând din umbra tristeții
chenar bucuriei

am sărit atât de sus într-o zi
chiar atunci când se uita planeta
într-o parte neatentă
și tot a reușit să mă prindă de ambele picioare
cu-mbrățișarea lui puternică
zisă și iluzoria generozitate
a libertății