ce pierdere nedrumul mers
o coajă fără miez de pâine
un aburind cuvânt ce-i șters
din înțelesuri și din mâine
ce egoistă steaua rea
ce nu își dăruie lumina
și nici culorile din ea
să poată pasărea zbura
din verde crud spre altceva
`n-albastrul cel nemărginit
spre ea nemărginirea
ce vid cuvântul nerostit
nerespirare de-nțelesuri
un nod în gâtul infinit
al munților de șesuri
…
voi cu laudele și criticile voastre
n-ați făcut altceva
decât să întrerupeți
cântecul
fiind atent la voi n-am câștigat
decât pierdere
fiind atenți la mine
pierdurăți vremea
Nimic semnificativ – un alt strat de praf depus la temelia anilor pe care ne înălțăm monument amintirile.
„Încetați să mai faceți răul!
Învăţaţi-vă să faceţi binele..”
cânta o pasăre când – poc –
două mașini ciocnite ca două ouă
de Paște au alungat-o.. fâl, fâl
ea și-a zburat cântul în alt pom
ce ascundea o mierlă matinală
ce concura cu cearta ferestrei aprinse
de focul împăcării
cânta o pasăre când – na –
mi-am pus un film cu-mpușcături
peste urechi și peste ochi
ea n-a tăcut nici nu s-a sinchisit
că, – na!
cânta o pasăre când – șîîî –
tăceți voi griji că vreau s-ascult
mult-enervant-de-dulce glasul ei
și-amar sunt de nervos c-am pus
un disc greșit și zgâriat
să-i fie cuib pe ramul înfrunzit
al sufletului meu
îs vineți câmpii noștri de bătaie
clădim amintiri din drumuri de munte
nu clădim nimic din uitare; murind
clădim un vid între popoare
că n-am clădit spre a ne ține minte
„Am început caietul unei vieți libere […] Scurta mea viață am risipit-o în dezlegarea întrebărilor lăuntrice. N-am dezlegat nimic.”
„Umbra e prea deasă, lumina e prea crudă. Aidoma sufletului meu. E penibil să descoperi oglindite în afară proporțiile intime.”
„Fiecare mă crede ce vrea el […] Sunt singur între o mie de prieteni.”
„Orice prietenie se întemeiază pe o parțială dar susținută neînțelegere.”
„Cel mai fecund katharsis nu e creația, ci neputința de a crea.”
„Plecarea fără singurătate nu prețuiește…Fiecare cu sufletul lui. Fiecare cu menirea sa.”
„Am înțeles că noi suntem liberi pe hotărâri, dar că împlinirile nu ne aparțin; nu le împlinim noi, ci vremea; anii, ceasurile.”
Mircea Eliade, Isabel și apele diavolului
partea de jos a flăcării nu-ncape-n ochi
– deci nu se vede –
căldura de deasupra flăcării
nu-ncape nici ea în vedere –
stă nevăzută
flacără e ochiul – aș răspunde
de m-ar întreba cineva
și prețioasa lui învelire
e-o caldă scânteie
se știe desigur
că față-n față cu stânga
nu-i dreapta
ci o stângă mai îndepărtată
căreia din uitare de nume
îi punem porecle
duși sub stratul întâii școli
raza tălmăcită a profului
ne mângâie pe creștet
ne ține de mână ca un plasture
contra fricii
ne așază în buzunarul lui
ca pe biletul de intrare la teatru
ne strânge sub strângerea nasturilor
să-ncheiem primul semestru
la căldură
fără de ea n-am înțelege nimic
dar acum după ce am cumpărat
rezolvarea celei dintâi teme de casă
– întâiul kinder surprise –
înțelegem că fără de el
n-am înțelege
înspuma țărmul galaxiei
de pătimașa lumină
se izbea în ușile nedeschise
ale nopții
drumeț trecător al istoriei
în hanul scurt al unei vieți
de-o noapte
senzația rămăsese în urmă
i-o luasem înainte asemenea
defecțiunii ceasului
de-acum timpul se măsoară altfel
nu mai trebuie să încercuiți pământul
ajungeți și voi din urmă
înțelegerea că-i mai exact
ocolul inimii
cândva mă deranja
forfota pe care-o face
creșterea ierbii
că mâncam pământul
până găseam
seva copacilor
ce ascunde
drumul spre pasăre
înadins așteptam lângă ea
primăvara mugurelui de omidă
ca să mă învăluie în cântec
ciugulirea
aud și acum zgomotul
pe care-l face seva urcând
și nu mă mir că pulsul
îi e ciocănitoare
(„..expresia e nefericită, dar nu știu cum aș putea exprima altfel senzația, care nu e nici aceea a luminilor intermitente, nici a luminilor minime, nici a semiumbrei..”)
Sunt tentat să o asemăn cu senzația ratării – dar aia presupune automat o țintă 🙂 ..și ar putea fi cazul, dacă ținta n-ar fi discutabilă. Deci nu e cazul!
Din fericire, pentru mine, ea este discutabilă și scriu rândurile astea ca să mă „eliberez” de ea, pentru că n-a fost niciodată ținta mea, ca sens al direcției spre care mă îndrept sau m-am îndreptat, ca destinație pe care s-o fi vrut ajunsă.
Este dreptul oricui să emită păreri despre orice și oricine, despre tot și despre toate. Este dreptul oricui de a judeca măsura în care ele se potrivesc sau nu cu ceea ce, la modul general numim realitate, și este dreptul oricui de a fi sau nu de acord, de a se arăta interesat sau indiferent.
Cu ani în urmă, prin aprilie 2010, urmare a anumitor texte postate de mine aici pe blogul ăsta, în contextul mai larg al scrierilor poetice care se nasc în mediul evanghelic din care și eu fac parte, și probabil că și în alte contexte personale și situaționale, precum trista plecare dintre noi a poetului Ionatan Piroșca, dl Alin Cristea scria despre mine pe blogul dumnealui cuvinte frumoase de speranță și încurajare, precum „Tînărul poet hunedorean ar putea fi un alt Ionatan, din care să mușcăm cu poftă…” sau cuvinte chiar mai îndrăznețe, precum „– iată poetul care ne va mîngîia de pierderea lui Ionatan.„
Chiar dacă atunci când am citit cele scrise am zâmbit măgulit de un astfel de gând, și „aripa” mea poetică, oricum ar fi ea, parcă a simțit sub ea vântul susținerii, de-a lungul anilor am tras tot mai mult concluzia (spre convingere) că gândul acesta al lui Alin Cristea nu este realizabil (în dreptul meu); că eu nu pot și nu aș putea fi un alt Ionatan (chiar şi să vreau), și nici nu voi fi vreodată – lucru pe care, de altfel, nu mi l-am propus niciodată, și pe care nu mi-l doresc.
Îmi doresc să scriu poezie – asta da!
Dezamăgirile au loc doar pentru că au fost create așteptări care n-au ajuns la împlinire, tot așa după cum putem vorbi despre ratări doar în contextul țintelor. Pluralul formulării „..să îi aduc aminte de speranțele pe care ni le punem în el..” m-a mirat imediat de cum am citit, iar marea nevoie a evanghelicilor români „de un monarh al poeziei care să strălucească deasupra mediocritității liricii confesionale” rămâne un podium pe care istoria va stabili cine va fi/a fost capabil să-l urce.
Astea fiind spuse, îmi place formularea Legii Nr.8/1996, privind dreptul de autor: „Constituie obiect al dreptului de autor operele originale de creatie intelectuala in domeniul literar, artistic sau stiintific, oricare ar fi modalitatea de creatie, modul sau forma de exprimare, independent de valoarea si destinatia lor.” 🙂
Îmi place gândul-concluzie scris de Brâncuși: „La umbra marilor copaci nu crește nimic!”
Şi-mi place şi cel de-al doilea Gând al lui Nichita: „Vreau să vă spun un lucru, cu riscul de a mă repeta: eu nu prea cred că există poeţi, cred că există poezie.”
Am văzut, încă o dată, cum omul inteligent și variat în cunoaștere e îngăduitor cu sine și deranjat de apucăturile celorlalți – apucături, de altfel, de care, la răstimpuri, se face vinovat într-o manieră proprie – lucru care nu-l deranjează, și pe care, se poate că nici nu-l observă…
