intimități neîmpărtășite

eu n-am un glas al meu, o voce a mea:
cuvinte moarte își află anotimpul
pe pământul buzelor mele
strigăte pe care nu le-am auzit niciodată
se izbesc de mine
și mi se-aud pe buze
uneori cântece ne-așezate-n microfon
tremură-n pixul aruncat pe masă
stafia unor istorii habarniste
stă la taifas cu propria-mi stafie

eu sunt persoana a treia:
martorul discret cu servietă
însoțitorul de umbră cu pix
– sunteți jurnalist englez? și ce
anume ați mâzgălit pe șervețel?
– turnați cuvinte-nspumate-n caiet?
sau beți bere Hoegaarden ca orice turist
rătăcit pe strada asta mâzgălită
de pași?

puștilor, bănuiesc că un zâmbet v-ajunge
(și-așa nu știți română…)
puștilor încărcate și neîncărcate
cu nenumărate gloanțe…

praful drumului meu îl strâng
în punga mea de hârtie
ca să-l folosesc la ultimele gloanțe
și poate că zgomotul de dincolo de trăgaci
va fi zgomotul meu caracteristic
vocea zborului meu
prin aerul vremii

în viitorul acela poate că ținta
cu proaspătul ei ochi tocmai crescut
va gândi așa ca pentru sine
fără să împărtășească cu noi
obscurele ei intimități:
„…eu n-am un glas al meu
o voce a mea
în mine vibrează vitejiile altora
oasele uscate ce-așteaptă învierea
glasului de trâmbiță!”

Publicitate

serios…foarte serios

Ce vorbim noi cu noi înşine nu-s aşa…”vorbe-n vânt.” Pe noi ne luăm foarte în serios, dacă nu cumva cel mai în serios ..vocea de care ascultăm, dintre toate vocile pe care le auzim.

dialog (a)fonic

strigă Dumnezeu dincolo de geamuri

din sticlă e cerul – largi termopane

explodează din strigăt galaxiile plane

ecoul luminii îl numără anii…

nu ştiu ce strigă ! am pus plasă-n ferestre

zboară prin ele tot felul de gâze

de parcă mi-e casa un munte de fagur,

nişte astre confuze

cine-a pus peste lume globul de sticlă

cine-a rostit încă ne rupta vrajă ?

e-o junglă: aud leul cum umblă

prin iarba betonată face de strajă

Pământu-i o masă cu scaune lângă

închisă în cercul lipsit de ieşire

în geam e-o oglindă cu faţa spre mine

ce mă-ngână, m-arată, mă strigă

strigă Dumnezeu dincolo de geamuri

e-ntoarsă urechea, dar nu spre strigare

nu văd difuzoare-n fereastră

iar volumul e dat către „tare”

vocea experienţei umane

„Ce este literatura? Subiectul ei este experienţa umană. […] Literatura nu transmite, în principal informaţii despre experienţa umană, ci ne prezintă efectiv experienţa cât se poate de concret şi de viu.” – Leland Ryken

NU este reţeta unei prăjituri delicioase, ci este prăjitura însăşi.

Partituri

Îmi stau notele pe linii asemenea rufelor

(notele la purtare?):

Unele goale, altele pline, la distanţe egale.

Mecanismul lor legat  împreună de cheia sol

Îmi face viaţa să cânte – dă tonul,

Îmi alcătuieşte simfonia.

*

Oo, e prea mult spus? e unic Vă spun!

Pe nici un alt portativ

nu au mai fost aşezate aceleaşi note.

Au şi alţii, desigur, dar aşezate altfel;

Timpi diferiţi, alt crescendo…

*

Imi plac micile scăriţe-n diez,

Trepte de la un ton la altul.

Ce-i cu tonul ăsta?

Am fost întrebat deunăzi Şi m-am mirat.

Mi s-a părut că aşa era

– la început de linie un mic diez –

Care m-a obligat să ridic tonul.

Atâta tot.

Nu fac decât să cânt după partitură.