muZeul poeziei nescrise

stăteam cu ana blandiana de vorbă

pe un vis lung stam amândoi cu picioarele

atârnânde în gol ca în nişte butuci

ai nerostirii – de frică

vorbeam despre poeţi rataţi de spaimă

vorbeam despre culorile nopţii

şi din când în când din gurile noastre

străfulgera câte-o stea căzătoare

 

mi-a spus că fusese prizonieră zilei

– era foarte frumoasă – ca la razele röntgen

i se vedea în trup poezia – poezia nescrisă

neapucată încă de coarne

ne-ncarcerată în sâmburii vorbei

 

o întrebam şi cu întrebările mele

o trăgeam mai aproape

să mă străbată şi pe mine razele ei

ca printr-o ţiglă spartă să-şi treacă în mine

nebunia

 

însă ea şi-a strecurat mâna prin umărul meu

şi cu stăpânirea de sine a unei femei care ştie ce face

mi-a apucat inima de ureche

şi-a dus-o într-o disciplină a tăcerii

apoi într-o disciplină a rostirii

de parcă cu copilul de mână

curajul vizita fără grabă

muzeul poeziei

a poeziei nescrise de frică…

 

Publicitate

din depozitul gol al facerii

Lumea a fost făcută cu uşi şi ferestre luate din depozitul gol al facerii !

În pereţii exteriori au fost încercuite nişte găuri ca să poată intra aerul din ochiul exterior şi să-şi poată imagina aşa cum vrea şi uşile şi ferestrele.

Cărămizile de deasupra se mută către jos la temelie, printr-o mişcare permanentă şi circulară, până când zidul coboară la noi cu tot cu interiorul folosit la alcătuirea lumii noastre.

Indiferent de viteza cu care cărămizile de sus formează temeliile de jos, întotdeauna rămân în zid găurile prin care-şi aruncă ochiul privirea, strămoş al jocului cu voleu.

La început la ferestre li s-au zis uşi !

Când au fost deschise, prin timpul acela au fost invitate înauntru uşile şi şi-au găsit astfel ziua naşterii.

„Ia-le ‘napoi !”- strigau mulţimile de ferestre numite la început uşi, pecetluind sub oboseală noul nume.

Pe urmă a început un război între ferestrele numite uşi şi ferestrele numite ferestre. Cele din urmă au zis că ele se închină aerului din cer, şi-n stricteţea lor nu se coboară până-n pământ, să se deschidă tuturor, ba să fie călcate-n picioare de fecundarea prafului şi-a apei.

Celelalte au zis că ele refuză închinarea închizându-se ei; să separe închiderea de deschidere.

Astăzi sunt uşi peste tot: chiar şi către început, chiar şi către sfârşit. Spre exemplu, ca să intri în ziua de ieri ai nevoie de-o uşă, chiar dacă s-au inventat între timp degetele care cu câteva sunete domină deschiderea.

S-au inventat şi butoane care domină şi subjugă uşile… de fapt nu pe ele ci sufletul lor, deschiderea şi închiderea din care sunt alcătuite.

Deschiderea lumii prin uşile şi ferestrele deschise ale depozitului gol al facerii,  deschide lumina onirică din spatele ochiului închis, a somnului deschis – a lumii fantastice din cărţile deschise în copilărie în deschiderea timpului pierdut, deschis căutării timpului găsit, prin uşa vremii…

… uşă care asemenea tuturor uşilor, se închide şi se deschide pentru fiecare ! (atât cât vedem pe-o fereastră)

m-a lăsat să-L aştept

M-am dus la Dumnezeu acasă ! L-am vizitat pe bancă-n parc privind imensul cinematograf 3D din jurul meu.

I se vedeau paşii în vârful pomilor, tiptilul prezenţei Lui subtile asemenea semnăturii artistului în josul capodoperei.

L-am vizitat pe Dumnezeu la El acasă, iar El m-a lăsat să-L aştept să mă lăfăi pe fotolile largi petalate şi parfumate cu verde, şi m-a lăsat să ma servesc singur cu cafea şi să trag de şnurul cu clopoţel în capătul crengii.

L-am vizitat pe Dumnezeu la El acasă la toate numerele pe care le-am întâlnit şi la toate etajele la care am putut urca, şi am sărit dintr-un tablou în altul pe toboganul ramei, al vizitei înrămate pe care deocamdată i-o pot face oricând.