nimeni nu poate fi eu(doar eu pot fi eu şi (nu) doar atât)ţine-mi puţin inima grea vezi să nu-i spargi oglinda care mă vede vindecă-i sufletul cu atingerea ta nu-ţi răsfira degetele ca nu cumva…ca nu cumvaiarna se scurge prin ochi către lacuri am plâns ieri o ploaie de vară mă-ncearcă-n cabina de probă o lacrimă iarăcu zâmbetul tău o fac să disparăşi-o şterg ştrengăreştecu guma de ştersca pe-o cărare de ridsau o privire aruncată ‘napoipeste merssuntem amândoi la mine în suflet te-am adus acolo ca pe-o captivăsimte-te simte-te ca la tine acasă ca în lumea ta primitivăagată-ţi fularul de orice bătaie şi scoate-ţi papucii sensibili de vreme nu nu-i o şcoală cu tablăşi n-o să-ţi dau teme zâmbește cât vrei şi-agaţă-l tablou sau pune-l tapetşi lasă-te alintată de leneaş aprinde şi-un foc să-l vezi cum mă ardeşi-n fumul de muzică ţi-aş încălzi ceaiuldar roşul e incandescenta atingere carne iar limbile focului fragile de sticlăvezi sufletul meu cum te prinde în braţeşi cu-n zâmbet de dans te ridică!?nimeni nu poate fi tunici fel altul de-a(mi) ţine inima-n mânăleag-o cumva cu privirea-ţi nebunăşi aşeaz-o la locul ei undeva sub vindecarea răsfirării de degete ca nu cumva…ca nu cumva
ce ropot de ploaie de vară sunt paşii Lui peste pietre iar vorba-i un fel de curcubeu ce-nfioară şoptită ca raza amurgului către seară în nopţile albastre şi senine de vară a visului şi-a durerilor noastrea clipelor negre şi-albastreoloagă umblarea tace de lene şi îngerul tace lenevind tulburarea doar ziua cu ziua si ziua cu seara se-ntrec între ele alergându-se alene de ce-i sună paşii ca moneda căzutăde ce-i cade vorba la mine în creştetcu gura căscată privirea mea mută urcă spre îngerul-Om ce-mi vorbeştela ce îmi mai trebe tulburările ude mi-e sufletul tot o undă şi-un foşnetumblările toate prin mine zălude se scoală şi umblă cu trosnetşi fac ce de mult n-am făcut niciodatăpe pietrele lespezi ca ploaia de vară paşii Lui de ai mei ca spiţa de roatăîn mersuri îi leg să-i scap de povarăcu patul în mână şi inima ceară aprinzându-se toată
„Sunteţi în cel mai bun loc cu putinţă”- ce pretenţie ! şi asta din cauza unei posibile întâlniri cu adevărul (o bucăţică de adevăr pe-o linguriţă subiectivă într-un ceai lăuntric imens – dulceag fără acreala realităţii…)
călătorru' 