îmi cade o umbră-ntreită pe foaie în şiruri de becuri se gată lumina întinsă pe câmpuri nescrisă bătaie discordie-n istorii ascunsă stă vina *cu cine se luptă steagul de stradă şi-şi flutură stâlpu-n avampostul de noapte tăcuta victorie n-are loc nici în şoaptetăcută îşi poartă splendida paradă*se-ntâmplă vreodată ca degetul mâiniisă gate-ntreruperea să-i coacă finalul şi-atunci laolaltă spectatori mareşalulpornesc să găsească scânteia pădurii
cuvintele Tale la începutluminau întunericul devorându-l dovedindu-i că nu-i şi-i arătau lipsa de jur împrejur… când Te-ai gândit să vorbeşti ai vorbit când Te-ai gândit timpul s-a făcut plan pe care-ai scris pe care ai desenat din tăceri negru portocaliu sămânţa aceea de foc ce-şi aruncă copiii prin ani spiralat ai făcut sul gândul Tău şi l-ai vorbit el a fost prima limbă ce-a fost îngrămădite literele s-au supus şi-au stors din sensul lor mici galaxiicu tot mai mici priviri şi sensuri ce ascund în ele altele noi cum fiecare sâmbure îşi poartă altu’n adânc azi schimbi motoarele din nişte trupuri vechidar nimeni nu aude vorba Ta cu care le ridicicu care le zdrobeşti şi le sfărâmi…şi ca să faci (un) loc altora noi le scoţi afară pe bucăţi ehe cu câte pagini înainte ai zis „destul”şi-abia acum aud lumina ce-o rosteşti după mulţi ani
Căzute garduri, uşi şi ziduri de jur împrejur; …căzute înainte să-mi dau eu seama, înainte să mi se aşeze pe ochi realizarea.Eram oarecum singur între ele şi nu mi-am dat seama de realizarea camuflată în singurătate în aceste oglinzi opace: acum se vede tot ce e după, inclusiv imensitatea îmbrăţişărilor lipsă…Unde-i lumina? Întreaga lume-i trasă peste ea. Cu bulgări de stele mă bat cu mine însumi în lupta aceasta atât de importantă a cazematelor moştenite de la nu ştiu cine, de nu ştiu unde…Mă-nving şi-aşa şi-aşa şi mai niciodată nu mă bucură victoria nici nu mă întristează pierderea. Că, ce-am pierdut? Partea victorioasă mi-a rămas cum întotdeauna pe pământ e şi noapte şi zi. Când ţi-am întors spatele Dumnezeule – Tu Dumnezeul memoriei părinţilor părinţilor mei – Tu mi l-ai luminat neştiind altceva ce să-i faci. Atunci spatele meu întors şi luminat şi-a luat numele în serios şi s-a întors de unde plecase ca o pocăinţă involuntară şi inconştientă. În cercul acesta al pereţilor lipsă de jur împrejurul lipsei pereţilor faţa mereu întoarsă către spatele mereu întors observa totul…
călătorru' 