ca într-o oglindă concavă oraşele s-au apropiat între ele: Kingston Boulevard la doar cîteva blocuri distanţă de Bulevardul Dacia pietonala plină de biciclete lângă pietonala plină de pomi cafeneaua Baresso colţ în colţ cu City Cafe iar imaginile una peste alta se îmbulzesc la rând de parcă deasupra sufletului meu concav scrie „promoţie”poza de aici
cafenie ultima sorbitură şi-a încetat existenţa amară am folosit-o ca pe-o cheiţă ce deschide plimbarea de seară * temător ultimul pas s-a agăţat cu forţă de iară
dacă va răspunde tăcerea la interfon îl voi şterge cumva o să-l fac să dispară
* ultimul minut se gată de-o oră să meargă la balul din timpul aleii să se-agaţe de orice secundă să se piardă în fiece horă
* ultimul aer cu ceaţă în el trăieşte neobişnuit într-o zi nu-i găseşte pe înceţoşaţii oameni din el îi găseşte pe oameni copii * ultima strofă nu s-a născut încă nu ştie ce-i ochiul n-a auzit de viitor sau prezent sau trecut… * ultima strofă încă nu s-a născut
sunt poezii învăţate de-a valma ritualuri înşirate pe bănci un popcorn ordonat jucăuş ca şi vrabia înghesuit în căldura anotimpurilor şi fugărit parcă de-ale vieţii lungi fălci *
vin simţirile ca printre gări trenu’ trec lăsând un aer răvăşit după ele unele par încrucişate ca ghemu’ altele rămân mereu paralele *
doar aşteptarea nu mai pleacă acasă nu ştiu ce cuib îşi face bând ceaiul sorbitura ei lungă o înfige cu paiul în şirul minutelor mele o lasă… *
dau înapoi pelicula minţii cu tot ce găsesc de popcorn acolo ordinea se frânge şi ea pe din două nu se mai regăseşte şi nu se mai ştie în dezordonata învălmăşeală de poezie…
se ofileşte scrierea pe foaie, degeaba-i torn la rădăcină apă
nu-i nici sub lampă nici deloc vioaie; lumina o învăluie şi-o’ngroapă
o năvăleşte precum aerul fereastra să-i sufle întomnarea din cuvinte
ea haina şi-o îmbrac’ aşa cuminte cu ofilirea din rever şi aţă
nu ştiu ce diagnostic să-i leg fundă din semnele făcute punctuaţie
i-aş face din cuvinte o donaţie să îi insufle-n nări o nouă viaţă
***
degeaba, tinereţea nu se-ntoarce decât in basmul vieţii făr’ de moarte
pe foaia udă scrisul se înmoaie sub ofilirea semnului de carte…
Versurile sunt nişte bătălii agonizante între rostire şi nerostire, nişte sforţări de a traduce şi a potrivi în forma cuvintelor aburul trăirii şi-a simţirii năvalnice, a împletiturii de gânduri ce trag în mai multe direcţii deodată.
când cazi până la cicatrice te loveşti până la sângele cu viaţă-n el
te doare-mpiedicarea ca o uşă spre o putere-naltă, spre un ţel
când cazi trăieşti ce n-ai trăit-nainte şi experimentezi ridicătura
sau braţul ce te-ajută şi te ţine cu-ncurajarea ce-o rosteşte gura
când cazi priveşti în urmă şi-nainte la câte-ai învăţat gustând ţărâna
chiar dacă amintirea-ntreagă doare, tu te ridici, direcţia-i numa’ una
se uită întrebarea lung în tine şi-i creşte parcă aripi din speranţă
o laşi să-şi sufle vorba prin suspine, răspunsul îţi dă ghes şi te în(c)alţă
când cazi vorbeşti încet spre căzătură şi-o înţelegi la fel ca pe o haină
pe tine-o simţi un plasture, o taină ce-o rupi şi-o’mparţi la alţii cu căldură
vezi conturul de pe ecran
potriveşte-te lui dacă poţi
sunt ca o viteză-n garaj
ce stă pe butuci fără roţi
Am „învăţat” să cânt la chitară furând acorduri de la unu şi de la altul, incercând să acordez nişte potriviri până ce durerea îmi tăia degetele odată cu coardele. Exersam sub cerul liber în grădină, sau noaptea tîrziu, aşa în surdină să nu-i trezesc pe ceilalţi, acolo în camera din podul casei, în mansarda mea de deasupra viei.
Exersam pe cuvintele psalmilor biblici, pe versurile Păsării Colibri, şi mai îndrăzneam câteodată şi pe mâzgăliturile mele. Îmi plăcea aşa de mult să nu cânt nimic, doar să mă joc, să încerc tot felul de combinaţii, să cânt aceleaşi 3 versuri în toate gamele, să verific dacă sunt înstare.
Mai am şi acum pe undeva block notes-uri cu cele scrise şi cântate, cu însemnările acordurilor de chitară deasupra, lipsite evident de interpretarea mea puţin diferită de fiecare dată. 🙂
Prima mea scriere cu sunet de chitară, ce o poate găsi şi asculta omul pe internet se datorează lui Alin Cristea. Multumesc !
… un portret nostalgic al trecutului. o iubire apusă, plăcută, regretată… din cuvintele aburinde răzbate izul lipsit de autenticitate al versului naiv, previzibil şi copilăresc…
de parcă nişte adulţi privesc în urmă la o iubire din copilărie, profundă şi frumoasă pe latura ei copilăroasă, totuşi copilărească.
călătorru' 