Lumea a fost făcută cu uşi şi ferestre luate din depozitul gol al facerii !
În pereţii exteriori au fost încercuite nişte găuri ca să poată intra aerul din ochiul exterior şi să-şi poată imagina aşa cum vrea şi uşile şi ferestrele.
Cărămizile de deasupra se mută către jos la temelie, printr-o mişcare permanentă şi circulară, până când zidul coboară la noi cu tot cu interiorul folosit la alcătuirea lumii noastre.
Indiferent de viteza cu care cărămizile de sus formează temeliile de jos, întotdeauna rămân în zid găurile prin care-şi aruncă ochiul privirea, strămoş al jocului cu voleu.
La început la ferestre li s-au zis uşi !
Când au fost deschise, prin timpul acela au fost invitate înauntru uşile şi şi-au găsit astfel ziua naşterii.
„Ia-le ‘napoi !”- strigau mulţimile de ferestre numite la început uşi, pecetluind sub oboseală noul nume.
Pe urmă a început un război între ferestrele numite uşi şi ferestrele numite ferestre. Cele din urmă au zis că ele se închină aerului din cer, şi-n stricteţea lor nu se coboară până-n pământ, să se deschidă tuturor, ba să fie călcate-n picioare de fecundarea prafului şi-a apei.
Celelalte au zis că ele refuză închinarea închizându-se ei; să separe închiderea de deschidere.
Astăzi sunt uşi peste tot: chiar şi către început, chiar şi către sfârşit. Spre exemplu, ca să intri în ziua de ieri ai nevoie de-o uşă, chiar dacă s-au inventat între timp degetele care cu câteva sunete domină deschiderea.
S-au inventat şi butoane care domină şi subjugă uşile… de fapt nu pe ele ci sufletul lor, deschiderea şi închiderea din care sunt alcătuite.
Deschiderea lumii prin uşile şi ferestrele deschise ale depozitului gol al facerii, deschide lumina onirică din spatele ochiului închis, a somnului deschis – a lumii fantastice din cărţile deschise în copilărie în deschiderea timpului pierdut, deschis căutării timpului găsit, prin uşa vremii…
… uşă care asemenea tuturor uşilor, se închide şi se deschide pentru fiecare ! (atât cât vedem pe-o fereastră)
călătorru' 