își freacă umărul scoțând scântei
își scarpină gâdilarea de lucruri
rămâne-n urmă un rumeguș, un șpan
căruia de regulă îi zicem
…umbră
iul.23
Arhive pe etichete: umbra
feb.12
moment prielnic
pândeşte de după scriere poezia impresie ce-aşteaptă s-o văd s-o invit tăcere ascunsă în clopot ca dangăt apă nebăută ce vrea s-o înghit * pândirea ei stă de zile în praguri în marginea orei în graniţi de timp să treacă nu poate tăiat ‘i-e elanul de treceri prelunge cu chip de-anotimp * din mână în mână toartă de limbă ajunge de-i face lumii ocol bate-n privire se grăbeşte de intră bătaia ‘i-e pasăre sosirea ‘i-e stol * lumină-nainte în urmă mi-e umbră o urmărire de jur împrejur fular de cuvinte adun că mi-e frică de gerul tăcerilor… ce nu îl spun * le mân ca pe nişte oi la-ngrăşare cu biciul malului apa supun le mân fără să ştiu ce-i aia mânare baloane de spumă şi fire de fum pândesc să mă prindă în gheare
iun.6
la umbra unei tăceri:
… acolo mă feresc de lumina vorbelor.
aug.22
una din dogmele vieţii
Crezi că poţi să ocoleşti durerea
crezi că o poţi călca în picioare s-o doară ?
Ea nu ne este ceva necesar
ea-i piatra pavată pe drumul nostru oval
chiar având lângă ea şi-altă piatră
pe-a Pământului roată.
Nu te poţi duce niciunde fără (de) ea
cum nu te poţi lipsi de o hartă printre ruinele sinelui
ea e lumina din întunerecul binelui
e cifra exactă dintr-o coordonată
e spiţa susţinătoare de roată.
Chiar dacă crezi că o poţi ocoli
o vei găsi în ocolul pe care îl faci
te va strânge ca şireturile pe-ncălţări
ca nasturii de la haina ce-o’mbraci.
Poţi crede ce vrei durerea rămâne o dogmă a vieţii
asemenea spinilor şi roadelor lor scaieţii !
iul.30
ochiul care priveşte de jos către ochiul care priveşte de sus
„O pată de umbră m-a traversat
era numai de la un vultur în zbor
ce-ntrerupea minunat
locul în care m-am născut
de cel în care-o să mor.” – N. Stănescu
mai22
Tu nu eşti umbra fiinţei Tale
Ţi-am găsit umbra lângă pomul plecat
plecat spre cer cu frunza desfăcută,
cu rădăcinile înfipte în eter
cu-ntreaga lui coroană nevăzută.
Te-am căutat şi Te-am găsit umbros;
cum să se lumineze soarele pe sine ?
căzut în lacul drept cu luciul gros
cu umbra lui de raze şi lumine.
Te văd mereu cu degetele ochi,
cu ochii ochi, cu umbra mea căscată
flămândă după trupul Tău necopt
ce cade peste noi cu umbra-i toată.
Te desenez aiurea pe asfalt
cu creta paşilor de jucărie,
să te desprind aiurea de înalt
să te încătuşez cu umbra-Ţi vie.
feb.19
de fapt umbrele se văd
în ascuţişul vorbei şi-n iscusinţa mâinii
stă omu’ ascuns în forţa ce îi provoacă frică
însă în deal pe culme cu ochii-ntorşi spre vale
cu mâna ridicată, cu gândul deopotrivă
ascunsă-n rugăciune stă forţa ce coboară
şi forţa ce ridică
simbolul mâinii tale trudite şi slăbite
se proiectează faptic în biruinţi şi-n pierderi
n-o lăsa să coboare, sileşte de-o ridică
şi de-o fi umbra-n vale mai mare sau mai mică
se va-nchina prelungă mereu în faţa formei
ce mai contează dealul sau valea sau războiul
fă-mi rost de macarale-ntr-o parte şi cealaltă
când mâinile-mi coboară din ceruri către soluri
ridică-le cu prieteni pe lanţul rugăciunii
şi pune-un unu-n faţa mulţimii de zerouri
apr.19
omoplatul îşi aruncă umbra
între omoplat şi inimă s-a ascuns sufletul
timid ca un puber…
printre umeri îşi aruncă din cand în cand curiozitatea
cu voce de bariton
– ai răguşit? întreabă zambetul şi gropiţele din obraji
el roşeşte!
creşte fără să poată umple locul dintre inima tot mai mare
şi omoplatul ce-şi aruncă peste ea umbra
(ca) un sărut în care se ascunde un suflet
ian.29
Chipul de umbră
Am întors cubul pe cealaltă parte şi’am închis ochii Ca să văd mai mare muchia de’acolo. Aşa proiectez imagini pe cerul minţii – folosindu-mă de pleoape. Una din imaginile vechi pe care o folosesc ca să mă gândesc la Tine Este aceea de Tată Nu poza unei familii mari, ci chipul unui Tată cu copilul de mână Unul – ca să poată avea grijă de el şi să-l poată iubi Ca şi cum ar fi singur pe lume. Învârtind cubul mi-am adus aminte de o altă imagine Când ai creat începutul; Şi l-ai creat din nimic, de parcă nimicul e nisipul din care-şi fac copiii castele. Şi iarăş l-am întors Şi lângă nisipul începutului era marea Legată de râuri ce se căţărau pe munţi Iar ei ţineu în braţe Izvorul. Când l-am întors pe o altă parte n-am înţeles ce-am văzut: Se vedea parcă o muchie injumătăţită de timpuri romane Şi-o cruce ce semăna izbitor a iubire… Dar n’am înţeles cum poţi fi umbră! Ştiam că eşti soare cu raze lungi şi calde Vrajmaş al nopţii şi al întunecimii Dar umbră n’am ştiut că eşti. Şi nu eşti umbra Ta, Eşti umbra mea pe mâna mea cea dreaptă Eşti umbra mea pe care-o văd în faţă Făr’ să mă’ntorc te ştiu cum eşti şi unde: Ce multe feţe are cubul Tău. Ce multe feţe are mica viaţă.
călătorru' 