plic fără scriSoare

sau, hârtie fără vorbe…

 

Tu nu-ţi răsteşti cuvintele în mine

ele nu emană-n afară din contră mi-s

reci şi străine ca nişte mâini îngheţate

în noaptea geroasă lipsită de vară

 

câteva adunate răzleţe timide

mă privesc speriate (strânse de mine)

şi nu ştiu se tem de ce-o să păţească

se-ntreabă de-n sufletul meu vor fi într-o teminţă

sau le va fi cald confortabil şi bine

 

nu-s soare cu raze cuvintele Tale ci

bulgări de jar ce-mi ard amprenta privirii

de n-ar fi de piatră inima mea s-ar aprinde

şi-ar arde întreg rotocolul uimirii

 

mă mir dar nu miracolul lor mă uimeşte

paradisul de apă nu-şi găseşte plăcerea

în peşte ci invers total diferit şi pe dos

cum nu-şi găseşte drumul desfătarea

în mersul pe jos…

 

Publicitate

PA-3 (Abstracţiuni?*)

Undeva pe la jumătatea mărului, îşi ieşi brusc din fire şi spuse către camaradul lui de haleală „M-am săturat şi plictisit. Cu câteva momente în urmă când sprijinit de sâmburele ăla de piatră molfăiam substanţa asta interminabilă, am avut aşa parcă o viziune. Se făcea că ne creştea aripi de o frumuseţe ce nu ţi-o pot descrie şi-n loc de lumea asta din care tot muşcăm era ceva verde ca un rotund, ca un oval foşnăind, înotând într-o substanţă invizibilă şi respirabilă.”

„Mai ia şi tu o îmbucătură, zise celălalt indiferent, şi nu mai folosi cuvinte pe care tocmai le-ai inventat, că oricum am pierdut şirul interminabilei tale ziceri. Cu cât ţi-e gura mai plină cu atât vorbeşti mai puţin.” Şi ca să-i dea un exemplu, muşcă cu sete din peretele interior al mărului, şi rămase mut de uimire în faţa vorbelor care tocmai se concretizaseră.

* Vezi poezia lui Costache Ioanid „Într-o gulie”