ce ropot de ploaie de vară sunt paşii Lui peste pietre iar vorba-i un fel de curcubeu ce-nfioară şoptită ca raza amurgului către seară în nopţile albastre şi senine de vară a visului şi-a durerilor noastrea clipelor negre şi-albastreoloagă umblarea tace de lene şi îngerul tace lenevind tulburarea doar ziua cu ziua si ziua cu seara se-ntrec între ele alergându-se alene de ce-i sună paşii ca moneda căzutăde ce-i cade vorba la mine în creştetcu gura căscată privirea mea mută urcă spre îngerul-Om ce-mi vorbeştela ce îmi mai trebe tulburările ude mi-e sufletul tot o undă şi-un foşnetumblările toate prin mine zălude se scoală şi umblă cu trosnetşi fac ce de mult n-am făcut niciodatăpe pietrele lespezi ca ploaia de vară paşii Lui de ai mei ca spiţa de roatăîn mersuri îi leg să-i scap de povarăcu patul în mână şi inima ceară aprinzându-se toată
Ninge mărunt. Nimeni nu a încercat, nici măcar nu i-a trecut prin gând să numere micii fulgi de nea. Noi au fost străzile pe care am umblat astăzi numai că noroiul de pe străzi nici măcar nu s-a sinchisit sub paşii mei.
Nu înţeleg de ce!? Nu cu mult timp în urmă era atâta puritate şi atâta alb în fulgii cernuţi de nori.Noi cu lumea noastră murdară i-am corupt. Nenumăraţi fulgi ne-au umplut străzile de alb, iar noi le-am oferit în schimb noroiul nostru. Tăcere! Nici un strigăt de protest, nici un ţipăt. Netulburată liniştea îşi cerne norii.
călătorru' 