taci! – m-am răstit şi vocea mea a căzut de pe umerii ei ca o rochie hai, vino odată! – abia mi s-au căţărat afară din gură vorbele c-a şi-nrobit-o dialogul nostru nu tăcea, …vai, nu tăcea! urcă şi-acum spre mine furnica ei şoaptă din zală în zală pupila neagră a altei stele nu prea distinge cine pe cine ‘nrobeşte se vede doar lung şirul furnicilor cărând povara…
de n-ar fi sub aripă aerul Tău
ar creşte treptele în ruine
alergarea
în trudă ar fi
fără ecou
sau salt
ce n-ar ştii trambuline…
te-ai strecurat în lumea aceasta în care se poate ara marea cu boii în care valurile devin aripă sau altceva… prin fanta cuvântului te-ai strecurat de pleava celeilalte lumi (din lumea lor în lumea ta) * prin zâmbete ai încercat să fugi şi ai fugit de leul care răcneşte cu toată coama lui pe dinafară până în hibernarea lăuntrică a fricii doar ca să te rezemi obosit de zidul lui „acasă” ca să te rezemi într-o gură de şarpe * te-ai strecurat într-o sită ca o pâine de nisip într-o vreme din nici o altă pricină decât dorinţa de strecurare dorinţa crescândă a aluatului tău a brazdei lichide pe care-o răstoarnă boii plăcut-invizibili ai trudei * pe piatra aceasta caii tăi nu pot să alerge de aceea ai tăiat pădurea acelei lumi în care rătăceai din umbră în umbră dară dară vei găsi apele curgătoare sau chiar mai mult de-atât: izvoarele
Ce contradicţie!
Dragostea te eliberează robindu-te. Te prinde în legăturile ei de te duci acolo unde te trage. Aici e frumuseţea: că dorinţa ta de a merge se potriveşte cu direcţia în care eşti tras (sau împins 🙂 ).
E paradoxala contradicţie care deşi face viaţa posibilă, o face imposibil de înţeles sau explicat. Viaţa şi dragostea, şi toate elementele lor (mult prea multele lor componente) nu trebuie explicate până la epuizare, pentru că în cele din urmă, cel epuizat este cel care porneşte în căutarea asta, e încercătorul.
E cel ce-şi supune sufletul, mintea şi trupul unei trude ce nu cunoaşte limite, a căror limite sunt mereu în mişcare şi deşi par că pot fi atinse cu întinderea braţului sau a privirii, ba chiar a gândului, cum te apropii cum se depărtează.
se zidesc schele în jurul cuvântului „te iubesc”
*
nu se ştie dacă se lucrează la temelie
la stâlpii de rezistenţă
sau la faţadă,
însă în fiecare colţ de lume
e forfotă şi cheltuială şi trudă
*
atât de întărite sunt unele schele
de zici că-s fortăreţe
locuite de o mulţime de mâini împreunate
– într-o veşnică închinare dicţionarului –
spre tălmăcire
*
rar câte-un cuvânt fără schele
semn că acolo abandonul şi-a deschis porţile
fie dintr-o finalizare a înţelesului,
fie pur şi simplu dintr-o finalizare
îmi dă ghes poezia da nu ştiu să o lepăd
e-n mine fără formă – prezentă lângă uşă
şi bate o bătaie domoală, jucăuşă
dar zăboveşte totuşi, nu o intră
în staţia goală urma abia de se mai vede
şi rotocoale gândul nu vrea să se oprească
mă poartă prin cotloane nescrise, mâzgălite
şi aş aprinde focul să ardă prin hârtie
poemul să-l arate să-l ivească
nu ştiu ce ispitire mă-ndeamnă şi mă ţine
ca nişte braţe strânse deopotrivă
cu glasul stins poemele mă strigă
da’ n-am pus indigo-uri printre file
ca zborul îmbătat de aripile-ntinse
roiesc pe dinauntru după pradă
din urme mersul mâzgăleşte-o stradă
ce ghiarele-şi înfinge-n poezie
măcar firmiturile pe masă
să crească în ghivecele drojdirii
a coacere pe foaie să miroasă
să scape din robia nerostirii
Abia urc dealul
mi-am luat sufletul cu mine…
abia, a bea mai pot !
n-am compus nimic, n-am scris nimic
cuvântul s-a’ntrupat altfel în mine
trudit împing şi paşi şi drum şi mers
în tuburi de vopsea, în apă rea
în ochiuri bine
curge vopseaua-n stropii de la duş
şi-n soarele prea roşu şi-n sudoare
cu-o mână-mping trudit către apus
cu cealaltă spre soarele răsare
Ma lupt si eu cu soarta, far` sa primesc paharul
Tot astupand izvorul care tasneste viata
`ntr-o mana tarnacopul, in cealalta lopata
Imi sap propiile puturi, ce-s seci si fara apa.
Setos ma lupt cu setea, cu buzele crapate
Si-mi recunosc nevoia, mereu spunand „asa e!”
In astuparea lunga si-n gropile sapate
si sufletul si truda, se-apleaca si se-ndoaie.
f: rb
Mi s-a rupt coada la lopată
Când s-a întunecat am deschis geamurile
Şi văd că indiferent de mănuşi
Firele noptii mi-au intrat în palme
n-am reuşit să-l dau afară.
Atunci i-am dat foc…
La un fitil de lumânare.
călătorru' 