…nu mă trezi la viaţă

în aburul oglinzii am văzut tot

ce-i lipsea…aproape tot

ca dup-un duş am şters cu mâna noaptea

aşezată peste oglinda clară a trezirii

 

nu, n-ar fi trebuit…

s-apeşi cu zgomot clanţa într-un text

ce mi-a sărit în ochi şi-acuma lăcrimez

că firul de nisip ca pe-un copil abandonat

acolo şi-a lăsat un pas

sau nu ştiu ce picior e-n prag

exact acolo pus în marginea trezirilor şi somn

 

lasă-mă-n visul meu… îmi tot şoptesc –

dovadă că sunt treaz şi calc uşor

pe cioburi de simţiri mai vechi

în cerc să caut drumul înapoi

către un vis ce-i mort şi îngropat

dar care tot visează învieri

 

visez că dorm şi nu ştiu că visez

nici că sunt treaz sau adormit  sau viu

sau plec sau înainte merg sau înapoi

de ce?

visam că n-o să mă trezesc

şi-acum visez că o s-adorm

ca să nu ştiu să simt sau să visez

ca să nu ştiu că tu mă poţi trezi

‘n-alt fel de vis

‘n-alt fel de zi

‘n-alt fel…

 

Publicitate

hopa, s-a trezit inima mea…

întărituri voi cum aţi apărut?

de creşteţi ca ciupercile după ploaie

vă-ndoiţi ca nişte raze-n oglindă

sau veniţi ca un alergător de neoprit

pe care nimeni nu poate să-l prindă?

 

inima mea captivă-ntre voi s-a trezit

ca dup-o secundă de noapte ca dup-o clipire din ochi

a zilei

şi nu străbate spre ea nicio săgeat’ a simţirii

n-o cucereşte deodată niciun afară

nu-i sparge niciun geam pietrele căutării

aruncate aiurea

 

îngenunche înaintea distanţei

se-nchină de-a lungul depărtării

cucerită de separarea cărămizie

din zidul tăcerii ridicat ca o întăritură  de netrecut

zidită treptat absenţ-a rostirii cu-absenţă, sau 

înălţat brusc de nerostire, oh, voi întăriturilor –

ce zidire!

 

morile mi se-nvârt doar cu propriile-mi lacrimi

ce repede-s râuri şi ploi peste mările mele

de volbură ca nişte roţi dinţate pe maluri 

ciclice margini din oră precum clipocitul secundei

 

inima mea secundar dansează pe loc

măsurarea înconjurată de întăriturile ridicate

transparente şi tari

în care stau închis puşcărie

cum stă unu (năuc) faţă-n faţă cu trei zerouri

şi numai atunci e o mie…

***

 

da-mi-o mie horă dă-mi-o mie ziduri

dă-mi fisura dă-mi lipsa ciudoasă

cum coasă e-mbinare în timp ce-i tăiere

când cu ac când cu tăiş

când de-a dreptul când furiş

când de-a stângul

când iubire (cucerită de cuceriri)

când durere…

(cea mai aşa între iubiri)

PA*-1 (Deşteptarea)

Pe la nouă s-a trezit brusc, speriat şi liniştit în acelaşi timp, ca atunci când te rupi de realitatea unui coşmar doar pentru a constata că realitatea de zi cu zi, de care te-ai săturat, e totuşi mai bună. I-au trecut un milion de lucruri prin minte, chiar atunci în momentul ăla dinaintea privirii întoarsă spre cifrele roşii ale ceasului digital, ce sta strâmb pe noptiera din dreapta patului. Ce mai conta alinierea in clipa aia? Ce mai conta paralelismul dintre noptieră şi pat, sau dintre noptieră şi ceas şi restul lucrurilor din cameră ? – potrivirea lor după nişte reguli nescrise şi deloc universale, care n-ar mai fi trebuit să existe şi totuşi erau parca la locul lor în mintea lui. Într-o existenţă atemoprală nu este loc pentru timp, nu există spaţiu pentru cifra „9” nici momente în care dormirea şi trezirea să se desfăşoare secvenţial.

Menajera netezi cearşeaful pe pat, după aceleaşi reguli nescrise ale paralelismului, şi corectă poziţia ceasului digital pe noptieră, fără să observe nimic din suprapunerile ce tocmai avuseseră loc – dintre trupul lui şi cearşeaf, dintre mâna ei şi mâna lui întinsă spre ceas.

* Proză arhiscurtă

poezie deşteptării

dimineaţa (o bombă cu ceas)

explodează rupând bucăţele

din somnuri cam tot ce-a rămas

din noapte înnegrita-i tăcere…