– De ce?
– Of, speram să eviţi întrebarea asta. Acum va trebui să fac ca atunci când eram nevoită să găsesc tot felul de explicaţii pentru întrebările încuietoare ale fetiţei mele. „”De ce nu pot ieşi oamenii din televizor? De ce nu putem săpa în pământ ca să ajungem la „vecinii” de pe cealaltă parte de glob? De ce se vede doar jumătate de lună sau ce formă are anul?”
– Totuşi am pus o simplă întrebare pentru o situaţie specifică, spuse fata de alături, sorbind din băutura albastră ce era pe gătate. Dacă de fiecare dată reacţionezi la fel, o să ajungem să nu ne mai spunem nimic una alteia, sau o să ne fie teamă de fiecare dată când spunem ceva. Sigur trebuie să existe un motiv, o explicaţie, o cauză. Aşa-i lumea, făcută din întrebări şi răspunsuri, iar unele chiar îşi găsesc „naşul” la un moment dat, dacă insişti puţin, dacă scormoneşti la timpul şi locul potrivit.
– Vezi, tocmai asta încerc să evit „timpul şi locul potrivit.” Nu vreau să fiu prinsă din nou în capcana asta a cauzelor şi a efectelor – voi merge şi de data asta mai departe, exact aşa cum voi ieşi imediat pe uşă, o voi închide după mine, fără să număr paşii ce o să mă poarte de pe o stradă pe alta, fără să mă gândesc la noroiul pe care ar fi trebuit să-l curăţ dacă nu ar fi fost asfaltul. Şi înainte de a termina propoziţia, puse pe tejghea câteva bancnote – costul băuturilor – şi cu geanta pe braţ se îndreptă spre uşă, ca un efect al celor spuse.
călătorru' 