f, f şi v (tot, de până acum :))
Tendinţa de a ne reîntoarce la lucrurile simple şi primordinale, tendinţă ce se zice că o avem cu toţii, mă găseşte mereu în noapte, în acea rămăşiţă din noaptea aceea de la început când peste lumea care nu exista încă şi peste apele fără de valuri era şi domnea întunericul. De atunci multe s-au schimbat. Lumina a dat cu băţu-n baltă, ascultătoare. Au început să se învârtă stelele în jurul sorilor, iar sorii toţi în jurul stelelor.
După ce urmaşii lui Cain au dat din greşeală peste o bucată de aramă şi cu unghiile murdare după scormonirea pământului, au tras într-o parte şi alta de mica lor comoară, neştiind că descoperă sârma de cupru, ecoul muzicii lor a ajuns până la noi. Îngerii cântă fără sârme de cupru. Urmaşii nu avea de unde ştii asta, aşa că din gelozie au cântat şi ei cum au ştiut mai bine.
Am vrut să scriu un gând şi mă trezesc că scriu altul. Unii scriu fără să se mai trezească. E treaba mea să judec oare cum scriu ei? Şi dacă ei dorm şi scriu, iar alţii dorm şi sforăie, înseamnă că dreptul de a sta treaz şi a scrie se acordă dreptacilor. Stângacii sunt şi ei talentaţi în felul lor. Unii copii pe plajă, neglijenţi cu lumina, precupaţi de nisip şi meduze, caută sutiene pe care să le omoare: o crimă fără premeditare. Alţii, cu câţiva ani mai mari, care au trecut de acel nivel al omorului, consideră gândul o preocupare suficient de potrivită pentru nişte copii ce numesc câteva grămăjoare aşezate cu lopăţica, castele de nisip.
– Nu-i bine să omori meduzele, zice unul din ei.
– De ce, înteabă o fetiţă cu codiţe blonde?
– Meduzele sunt şi ele oameni, în felul lor, răspunde cu gravitate micul gânditor, adăugând castelului încă un turn după forma unei mici găletuţe.
Mai încolo se joacă alţi copii însă nu reuşesc să prind simpla şi plăcuta lor conversaţie……, …, mă văd nevoit să pun puncte puncte…un timp de respiro, o pauză pentru a face legătura între cuvintele care sar de la o idee la alta, fără să aibă în aparenţă nici un fel de legătură între ele.
Un scriitor român plecat în Suedia spunea că cel mai mult îi place să scrie în cafenele, în localuri în care nu muzica radioului sau a CD-playerului umple atmosfera ci forfotul oamenilor, conversaţiile lor care se suprapun şi se acoperă una pe alta, făcând ca nici una să nu se înteleagă decât de cei ce o poartă, de parcă ar vrea să se protejeze. Eu am găsit locul în care îmi place să scriu. De fapt sunt două locuri care se exclud şi se completează unul pe altul. Primul e noaptea iar celălalt e biserica, făclia adevărului, stâlpul şi temelia lui. Dacă ideile poartă cu ele inconsecvenţa mea, lipsa mea de statornicie în gânduri şi relatări, e doar pentru a arăta cât de diferite sunt momentele vieţii. Cât de multe tonuri folosim când vorbim, şi cât de consecvent sunt eu de a prelua aceste tonuri când scriu. Trecut şi viitor este-n sufletul meu. N-am acelaşi suflet ca şi Eminovici, însă constat că am chiriaşi asemănători. Mereu împreună. Mereu în competiţie. Mereu rostogolindu-se şi născându-se reciproc.
Trăgând de bucata aceea de cupru, sălbaticii au descoperit instrumentele cu coarde sau au iniţiat războiul. Nu pun semnul întrebării pentru că m-am plictisit să tot pun întrebări, şi e mai mult o afirmaţie decât o întrebare. Inconsecvenţa mea în idei poartă în cârcă consecvenţa mea în inconsecvenţă. Sunt şi un războinic şi un meşteşugar. De fiecare dată în timpul războiului, fierarul are mult de lucru. Cântă pe toba lui cu ciocanul la fel cum eu cânt pe toba mea cu creionul, sau uneori cu vârfurile degetelor. Aşa e muzica. Are cânt, da da, cânt părţi lungi si complicate, ca cele pe care le-am cântat mai la început, când mai mici şi mai scurte ca cele de acum. Fără primele, ar fi doar cele din urmă, iar fără acestea din urmă, ar lipsi începutul.
Fereastra, foile şi viaţa … alte ferestre, alte foi
Apreciază:
Apreciere Încarc...
călătorru' 