plouă

se sparg în nisipul transparent prin care nu-mi pot strecura mâna (doar ochiul)

se sparg prelungirile norilor

străine-n noua țară își caută refugiu în locurile cele mai smerite

în tot mai joasele adăposturi

eu nu (le) deschid nici nu număr strigătul bătăilor lor

doar le privesc refugierea ca pe niște dâre de lumină

prin timpul fără de spațiu al anotimpului al încremenirii ce se dăruiește prafului

undeva prin muzeele vieții

tu lași lumina ochiului tău să se spargă de tabloul acesta:

se sparg prelungirile privirilor tale

asemenea prelungirilor de odinioară ale norilor

Publicitate

ţăndările

Mi-ai zis să nu spun nimic

şi-am înghesuit cuvintele tale în mine

îndesând deasupra lor dopul.

În agonie am ţipat către tine zile întregi

simţind că mă sufoc…

dar m-ai lăsat să hoinăresc sub nemilosul soare

şi ai tăcut.

Ai fugit de mine şi te’ai  ascuns;

m-am clătinat ca un om beat,

m-am agitat,

am combinat ceea ce ai pus în mine

cu tot ce am putut stoarce minţii mele,

şi când mi-am încătuşat tâmplele în palme ca să mă odihnesc

m-ai luat şi m-ai trântit de pământ

de mi-a sărit dopul;

şi vasul de lut s-a făcut ţăndări.

Durerea din urmă a fost incomparabilă, dar…

Cum altfel ai fi putut scoate afară comoara pe care ai ascuns-o înlăuntru?