Arhive pe etichete: suferinta

vertizontal

Standard
e scurtă prea scurtă latura verticală
cade mereu când s-o sprijin de cer
printre nori printre aburi nu găseşte
nicio spetează nicio aripă
de pasăre cu ciocul înfipt
în gândurile veşnice ale Infinitului
sau Absolutului
 
de-ar fi aripă măcar
invizibilul nimic i-ar sprijini înălţimea
i-ar insufla zborul nicicând visând
orizontala vie ca pe un ideal ci ca pe-o realitate
de care se sprijină invizibil
ca pe-un început de vrej
sau o embrionară încrucişare între
nefiinţă şi creştere
 
„ia-ţi crucea şi urmează-mă !”
scârţâie poarta începuturilor sfârşite
de-o parte şi de alta
îi va creşte în cele urmă şi verticala
până la baterea-n cuie e o palmă
viaţa ce-o simţi apăsare pe umăr
e-un sunet:
sunetul potrivirii
între orizont şi înaltul moment în care 
urechea atinge sunetul şi-l contopeşte
în îmbrăţişare
 
naşterea aceasta din nou ce-i altceva
decât trecut şi viitor împreună
îmbrăţişat şi contopit volum
de roşu vertical şi Nichita orizontal
ce coboară din ceruri ochiul
pe treptele verticale ale privirii
 
(e-o cruce prea grea această vertizontală întâlnire)
 

amarul lucrului singur

Standard
ouăle-s rele
am încercat să le fac poezie şi n-au vrut
am încercat să le fac ceai şi n-au ieşit
le-am spart coaja şi şi-au stricat forma
iar deformarea le-am amestecat-o cu căpşuni
de le-a pălit culoarea obrajilor
*
la ce-mi trebuie mie răutatea lor
am uns albuşul cu nişte ulei
le-am lustruit gălbenuşu’ cu lingura
să le îndulcesc răutatea
le-am pudrat cu inocenţa făinei în zadar
*
le-am luat cu binişorul
le-am luat cu bătaia
le-am aruncat cu disperare în cuptor să le prăpădesc
să le dovedesc că există iadul bucătărie(i)
negat de îndărătnica lor răutate
*
după o vreme le-a rodit dulceaţa
într-o altă formă
în îmbrățișarea neprietenoasă
a contopirii şi-a focului
*
astăzi ezit când spun „ouăle-s rele”

plăteşti acum sau după?

Standard
e bun jugul Meu sarcina Mea uşoară
oricum o să faci bătături oricum o să plăteşti
oricum o să te doară…
de ce să te-nhami la un (alt) jug în care vei orbi
tot aruncand privirile’ntr-o parte  (peste umăr) ‘nainte
asemenea vorbelor şi privirea mai spune altceva cu păreri
sau mai minte

vrei o povară doar pentru tine să ai sentimentul posesiunii…
hamurile lor nu-s hamurile Mele
cantarul e înşelător busola dereglată
în jugul Meu şi-n hamurile Mele mai e o persoană legată

în încercare în lepădare îşi lovesc încercătorii inima’n ceafă
de parcă te poţi dezbrăca de piele
dintr-un jug în alt jug
dintr-0’ncăpere în altă’ncăpere

te poţi aşeza în fiece parte
fontul nu contează prea mult
nu-i de lemn nici din aur sau schele
e uşor jugul Meu şi e bun
în faţa lui de faţadă stă viaţa de zi cu zi
ca urechea s’o prindă ochiul s’o creadă
fără nici un fel de jujeu la vedere…

– totuşi oamenii se plang că abia de mai pot să îndure
pe grumazul lor întreaga pădure –

toţi suferim

Standard
„…plang doua femei ca-n gheare
taina cine le-o cunoaste?
una sufera si moare
alta sufera si naste.”
Din poezia „Lumanarele” de Costache Ioanid

una din dogmele vieţii

Standard

Crezi că poţi să ocoleşti durerea

crezi că o poţi călca în picioare s-o doară ?


Ea nu ne este ceva necesar

ea-i piatra pavată pe drumul nostru oval

chiar având lângă ea şi-altă piatră

pe-a Pământului roată.


Nu te poţi duce niciunde fără (de) ea

cum nu te poţi lipsi de o hartă printre ruinele sinelui

ea e lumina din întunerecul binelui

e cifra exactă dintr-o coordonată

e spiţa susţinătoare de roată.


Chiar dacă crezi că o poţi ocoli

o vei găsi în ocolul pe care îl faci

te va strânge ca şireturile pe-ncălţări

ca nasturii de la haina ce-o’mbraci.


Poţi crede ce vrei durerea rămâne o dogmă a vieţii

asemenea spinilor şi roadelor lor scaieţii !

dragoste eminesciană

Standard
„Ce e amorul ? E-un lung prilej pentru durere,
că mii de lacrimi nu-i ajung, şi tot mai multe cere.”

abureala aburelii de pe lumea aburită

e iubirea

limitată, şi închisă şi-ngrădită !

fără gură

fără mână,

fără ochi şi fără parte;

ruptă-n două şi în patru

ruptă-n nouă şi în şapte;

care nu ştie lumina, nu o vede şi n-o cântă

care stă în spaţiul ramei de la gratia nătângă

şi deşi poate să plece

mersu’ liber nu îl ştie:

ea şirag e de zerouri

făr’ un Unu să le-nvie

love-ituri

Standard

Tu ne loveşti atunci când ne faci bine

şi-aştepţi să-ntoarcem celălalt obraz

în rana tăieturii dureroase

ţi-aşezi răsad pe-a timpului pervaz


pe urmă zile una după alta le-aşezi deasupra tăvălug

s-acopere răsadul, să-l îngroape

şi-ţi laşi tăcerea neagră ca o noapte să ningă-ntreagă pe deasupra lui


sub stratul rece al tăcerii Tale

noi îngheţăm de spaima sperieturii

trosnesc crăpările sentimentale

ca geamurile-n faţa loviturii


Tu ne loveşti ca să ne faci un bine

cum cuiu-şi creşte floarea sub ciocan

şi ca unirea lui să ţină bine

mai baţi un cui împodobit cu şpan

izbeşte în privire

Standard

mă bat durerile în ochi izbeşte în privire răul

din pumni a mai rămas un ciot şi din înalt s-a scurs tot hăul


e inima burete de piatră îmbibată din care ies năvalnic fântânile izvoare

de unde năvăleşte atîta-nrâurare? de ciot de rău de sursă tocată şi sfărmată


din care negre valuri de umbră de pădure mai creşte floarea albă a speranţei

cine colac îşi creşte-n mîntuire?

ochii mă dor din cioturi – izbite de orbite, oglinda mă arată mă condamnă