e scurtă prea scurtă latura verticală cade mereu când s-o sprijin de cer printre nori printre aburi nu găseşte nicio spetează nicio aripă de pasăre cu ciocul înfipt în gândurile veşnice ale Infinitului sau Absolutului de-ar fi aripă măcar invizibilul nimic i-ar sprijini înălţimea i-ar insufla zborul nicicând visând orizontala vie ca pe un ideal ci ca pe-o realitate de care se sprijină invizibil ca pe-un început de vrej sau o embrionară încrucişare între nefiinţă şi creştere „ia-ţi crucea şi urmează-mă !” scârţâie poarta începuturilor sfârşite de-o parte şi de alta îi va creşte în cele urmă şi verticala până la baterea-n cuie e o palmă viaţa ce-o simţi apăsare pe umăr e-un sunet: sunetul potrivirii între orizont şi înaltul moment în care urechea atinge sunetul şi-l contopeşte în îmbrăţişare naşterea aceasta din nou ce-i altceva decât trecut şi viitor împreună îmbrăţişat şi contopit volum de roşu vertical şi Nichita orizontal ce coboară din ceruri ochiul pe treptele verticale ale privirii (e-o cruce prea grea această vertizontală întâlnire)
Arhive pe etichete: suferinta
amarul lucrului singur
ouăle-s rele am încercat să le fac poezie şi n-au vrut am încercat să le fac ceai şi n-au ieşit le-am spart coaja şi şi-au stricat forma iar deformarea le-am amestecat-o cu căpşuni de le-a pălit culoarea obrajilor * la ce-mi trebuie mie răutatea lor am uns albuşul cu nişte ulei le-am lustruit gălbenuşu’ cu lingura să le îndulcesc răutatea le-am pudrat cu inocenţa făinei în zadar * le-am luat cu binişorul le-am luat cu bătaia le-am aruncat cu disperare în cuptor să le prăpădesc să le dovedesc că există iadul bucătărie(i) negat de îndărătnica lor răutate * după o vreme le-a rodit dulceaţa într-o altă formă în îmbrățișarea neprietenoasă a contopirii şi-a focului * astăzi ezit când spun „ouăle-s rele”
plăteşti acum sau după?
e bun jugul Meu sarcina Mea uşoară oricum o să faci bătături oricum o să plăteşti oricum o să te doară… de ce să te-nhami la un (alt) jug în care vei orbi tot aruncand privirile’ntr-o parte (peste umăr) ‘nainte asemenea vorbelor şi privirea mai spune altceva cu păreri sau mai minte
vrei o povară doar pentru tine să ai sentimentul posesiunii… hamurile lor nu-s hamurile Mele cantarul e înşelător busola dereglată în jugul Meu şi-n hamurile Mele mai e o persoană legată
în încercare în lepădare îşi lovesc încercătorii inima’n ceafă de parcă te poţi dezbrăca de piele dintr-un jug în alt jug dintr-0’ncăpere în altă’ncăpere
te poţi aşeza în fiece parte fontul nu contează prea mult nu-i de lemn nici din aur sau schele e uşor jugul Meu şi e bun în faţa lui de faţadă stă viaţa de zi cu zi ca urechea s’o prindă ochiul s’o creadă fără nici un fel de jujeu la vedere…
– totuşi oamenii se plang că abia de mai pot să îndure pe grumazul lor întreaga pădure –
toţi suferim
una din dogmele vieţii
Crezi că poţi să ocoleşti durerea
crezi că o poţi călca în picioare s-o doară ?
Ea nu ne este ceva necesar
ea-i piatra pavată pe drumul nostru oval
chiar având lângă ea şi-altă piatră
pe-a Pământului roată.
Nu te poţi duce niciunde fără (de) ea
cum nu te poţi lipsi de o hartă printre ruinele sinelui
ea e lumina din întunerecul binelui
e cifra exactă dintr-o coordonată
e spiţa susţinătoare de roată.
Chiar dacă crezi că o poţi ocoli
o vei găsi în ocolul pe care îl faci
te va strânge ca şireturile pe-ncălţări
ca nasturii de la haina ce-o’mbraci.
Poţi crede ce vrei durerea rămâne o dogmă a vieţii
asemenea spinilor şi roadelor lor scaieţii !
dragoste eminesciană
„Ce e amorul ? E-un lung prilej pentru durere,
că mii de lacrimi nu-i ajung, şi tot mai multe cere.”
abureala aburelii de pe lumea aburită
e iubirea
limitată, şi închisă şi-ngrădită !
fără gură
fără mână,
fără ochi şi fără parte;
ruptă-n două şi în patru
ruptă-n nouă şi în şapte;
care nu ştie lumina, nu o vede şi n-o cântă
care stă în spaţiul ramei de la gratia nătângă
şi deşi poate să plece
mersu’ liber nu îl ştie:
ea şirag e de zerouri
făr’ un Unu să le-nvie
love-ituri
Tu ne loveşti atunci când ne faci bine
şi-aştepţi să-ntoarcem celălalt obraz
în rana tăieturii dureroase
ţi-aşezi răsad pe-a timpului pervaz
pe urmă zile una după alta le-aşezi deasupra tăvălug
s-acopere răsadul, să-l îngroape
şi-ţi laşi tăcerea neagră ca o noapte să ningă-ntreagă pe deasupra lui
sub stratul rece al tăcerii Tale
noi îngheţăm de spaima sperieturii
trosnesc crăpările sentimentale
ca geamurile-n faţa loviturii
Tu ne loveşti ca să ne faci un bine
cum cuiu-şi creşte floarea sub ciocan
şi ca unirea lui să ţină bine
mai baţi un cui împodobit cu şpan
izbeşte în privire
mă bat durerile în ochi izbeşte în privire răul
din pumni a mai rămas un ciot şi din înalt s-a scurs tot hăul
e inima burete de piatră îmbibată din care ies năvalnic fântânile izvoare
de unde năvăleşte atîta-nrâurare? de ciot de rău de sursă tocată şi sfărmată
din care negre valuri de umbră de pădure mai creşte floarea albă a speranţei
cine colac îşi creşte-n mîntuire?
ochii mă dor din cioturi – izbite de orbite, oglinda mă arată mă condamnă