Arhive pe etichete: stare de vorbă

stare de vorbă

Standard

“Un maestru in arta de a trăi, nu trasează nici o limită clară între muncă si joacă; între efort şi odihnă, între mintea şi corpul său, între educaţie şi distracţie. Cu greu le deosebeşti între ele. Işi urmează pur si simplu viziunea in tot ceea ce face şi îi lasă pe ceilalţi  să aprecieze dacă el munceşte sau se joacă. Lui i se pare întotdeauna că le face pe amandouă.” – Fancois–Rene de Chateaubriand.

 

 Stare de vorbă

            As putea face o mica schimbare, sa zic “un maestru in arta de a vorbi”, dar mai am de lucru până devin eu maestru, aşa că nu mă încumet. Treaba e că nu am somn, şi în loc să mă agit în pat, m-am sculat să scriu, că şi aşa îmi treceau o mulţime de gânduri prin cap, care mai de care…

            Mă rugam mai devreme, adică lăsam aşa să curgă gândurile în mintea mea. Mă intrebam, de fapt îl întrebam pe El, de ce am impresia atunci când mă rog că vorbesc singur. Adică, mi-am adus aminte de fazele alea din filme în care o mulţime de poliţişti stau după un geam cu oglindă. Acuzatul se vede pe el însă nu şi pe ei, deşi ei toţi îl pot vedea. Aşa mă simt şi eu câteodată când mă rog. Am impresia că vorbesc cu mine însumi şi nu cu Tine. Asta nu e o ceartă, dar chiar astăzi citeam că e bine să-mi exprim sentimentele, să fiu sincer cu tine şi să spun exact ce simt şi ce gândesc.

            Parcă acum nu mai e ca în pat, acolo curgeau mai liber gândurile, parcă aveam mai multă libertate de mişcare, dar asta evident este doar o iluzie. Aceeaşi libertate o am şi aici, şi cu aceeaşi claritate îmi pot exprima gândurile, indiferent care sunt ele.

           

           Am observat că atunci când sunt interesat de calitatea scrisului, scrisul îşi pierde calitatea, ironic nu J, aşa zic şi eu. Nu ştiu exact de ce, poate pentru că urmăresc un scop anume, am un interes oarecare, şi atunci nu mai sunt eu însumi, exact aşa, fără să am nimic de ascuns, fără să incerc să impresionez pe cineva. Uite chiar acum, parcă totate gndurile alea frumoase pe care le aveam când eram în pat, nu mai sunt, parcă nu le mai pot aduna. Ce să fac?

           

            Mă gândeam acum într-o zi în baie (inspirat de mulţimea filmelor şi de ce am citit în Fraţii Karamazov), cum ar fi un dilog intre mine şi Satan. Mi l-am inaginat cum se uită la mine din oglindă, apărut acolo în momentul în care eu ridic privirea. Nu mai ştiu exact cum mi-am imaginat scenariu, dar ştiu că am ajuns la discuţii teologice; la ce altceva puteam ajunge? Dar e bine zic eu. Măcar aşa aflu şi eu ce cred.

            Mi-ar plăcea, de exemplu, în discuţiile mele cu Tine, să dialogăm, eu să te intreb şi tu să-mi răspunzi, aşa cum face un părinte cu copilul lui. Dar chestia asta nu se întâmplă. Eu întreb şi tot eu răspund. Tu taci. Tu vezi, cunoşti, ştii exact ce e în sufletul meu, ba chiar ai puterea să-mi vorbeşti direct dacă vrei, şi totuşi nu o faci. Rămâi acolo după zid, înconjurat de misterul tău, cu aceeaşi rădbare lungă, cu care îţi urmezi planurile. Cel puţin cam asta e impresia mea despre Tine. “Omul e aşa cum gândeşte în inima lui”, parcă aşa era un proverb, nu?

            De ce ţi’ai schimbat metodele prin care ne vorbeşti? Doar şoapte, doar insinuări, doar chestii generale, doar Carte  pe care trebuie s-o citesc dacă vreau să-ţi aud glasul. Şi nici ăla direct. Istorie în care ai ascuns învăţătură. Şi mai zici că nu eşti un Misterios.:)  De fapt nu ai spus nici unde că nu eşti. Nu ştiu asta de unde am scos-o, recunosc. Visam mai devreme la casa mea cu mansardă, şi te întrebam dacă am voie să visez. Well, e plăcut, dar oare e şi benefic? Oare o să am vreodată ceea ce’mi doresc. Evident că da, şi apoi ce? Nici nu trebuie să fie şi apoi, pentru că aşa cum zicea Augustin, sufletul nostru nu-şi găseste odihna decât în Tine pentru că am fost creaţi pentru Tine. Şi totuşi, stă scris că tu ne dai toate lucrurile ca să ne bucurăm de ele. O mansardă pictată de mine, cu bibliotecă şi masă de lucru, şi fotolii în care să adorm cu cartea în faţă în nopţiile târzii, împotmolit în idei.

 

           Hai că iară devin poetic. Adevărul e că’mi place. Chiar te rugam, ceva vreme în urmă, ţii minte, să mă ajuţi să scriu, intr-un mod original, să exprim poate aceleaşi lucruri, sau altele, într’o manieră în care nu a făcut’o nimeni niciodată până acuma. Cer prea mult? Dacă pe Napoleon l’a onorat cerea acelui tânăr (eu ştiu care tanăr), prin grandoare ei, prin faptul că a recunoscut că poate face ce i se cere, oare de ce să nu cer şi eu?! Recunosc că sunt sceptic, adică, nu că nu ai putea, asta cred, dacă tu ai făcut lumea şi pe mine, si tot ce există vine din mâna ta, cu siguranţă poţi să îmi dai capacitatea să scriu într’un mod original. Problema mea e dacă vrei. Vrei?

 

În fine, eu îţi cer, iar dacă vrei sau nu, asta rămâne de văzut. E ca şi cu înţelepciunea dacă am înţeles eu bine. Nu simţi când coboară, ci observi că o ai în momentele în care trebuie să hotărăşti. “Du’te cu puterea pe care o ai şi izbăveşte pe Israel” – şi l’a izbăvit. Aşa şi eu. O să scriu, iar tu îmi vei da idei originale, şi minte şi cuvinte, pentru că de la tine vin cuvintele. Tu eşti maestru.

 

“Cine n’are vise n’are mai nimic”- nu ştiu cine a zis’o peasta, da observ că visele mele sunt egoiste şi mărunte. Oricum la starea de acum, destul de irealizabile, aşa că tot la stadiu de vise rămân. Va veni şi momentul în care  voi scrie la calculator în odaia mea din mansardă. Sau o să citesc Cartea ca să-mi vorbeşti, pentru că se pare că aşa ai hotărât tu, să vorbeşti prin istoria scrisă într’o carte. Cum ziceam deci, să citesc stand în fotoliul meu, savurând o ceaşcă de cafea aburindă, sau poate jucând un şah cu un prieten şi discutând despre bucuriile mici, mărunte, dar atât de importante ale vieţii.

Chiar că sar de la una la alta. Când despre un subiect, când despre altul, şi nimic

până la capăt. De, gândurile vin şi pleacă. Asta e rugăciunea? Aşa vrei tu să stăm de vorbă? Îmi place, ce pot spune, doar că mi’ar plăcea să’mi răspunzi. Când Iov ţi’a auzit glasul s-a înfiorat. Oare cer prea mult? Ştiu că eşti ocupat, că nu sunt singurul care vrea să intre în audienţă, şi că ai multe alte probleme de rezolvat round the world, dar tu nu eşti limitat, pe tine nu te depăşeşte numărul mare de locuitori ai planetei noastre. Tu auzi şi cunoşti gândurile fiecăriua, indiferent dacă le dă glas sau nu. Şi atunci, înseamnă că ai altă metode, dar de putut poţi dacă vrei.

 

Acum nu ştiu cum faci, dar ştiu că nu te dai după mine ca să’mi faci mie pe plac, şi mai ştiu că eşti fidel propiilor metode. Mie mi’ar fi plăcut şi altfel, recunosc, dar acum nu sunt eu buricul pământului ca să faci cum îmi place mie. Oricu, tu de bună voie ai declarat că mă iubeşti, că mă vrei cu gelozie pentru tine, pentru că sunt al tău, şi nimeni altcineva nu are drept mai mare asupra mea decât tine.

 

Mă duc să dorm. Tu ştiu, rămâi treaz, u’r up anyway.

          Noapte bună!