ideal:

Mi s-a-mpietrit inima… da’ nu de mine: căci Tu eşti stânca inimii mele…

de fapt umbrele se văd

în ascuţişul vorbei şi-n iscusinţa mâinii

stă omu’ ascuns în forţa ce îi provoacă frică

însă în deal pe culme cu ochii-ntorşi spre vale

cu mâna ridicată, cu gândul deopotrivă

ascunsă-n rugăciune stă forţa ce coboară

şi forţa ce ridică

simbolul mâinii tale trudite şi slăbite

se proiectează faptic în biruinţi şi-n pierderi

n-o lăsa să coboare, sileşte de-o ridică

şi de-o fi umbra-n vale mai mare sau mai mică

se va-nchina prelungă mereu în  faţa formei

ce mai contează dealul sau valea sau războiul

fă-mi rost de macarale-ntr-o parte şi cealaltă

când mâinile-mi coboară din ceruri către soluri

ridică-le cu prieteni pe lanţul rugăciunii

şi pune-un unu-n faţa mulţimii de zerouri

Exod 17.11

Publicitate

antinomie

De n-aş simţi că nu-s poate n-aş fi

Inferior mă caţăr prin prăpăstii

Să-mi cuceresc şi munţi şi vârfuri

n-aş încerca de-aş ştii că i-am învins.

Cu pizma împletită pe la brâu

Îi leg şi îi arunc înspre blesteme

Şi-mi mestec funii să m’avânt

Şi deaia degetele ţin de pix

Şi deaia mâzgăl veşnic noi poeme.

Simţirile se bat, şi-aşa şi eu

Nu vreau să se adune în complexe

Rivale sunt cât timp rival li-s eu

Munţi pentru paşi, dans pentru ring

Povară care creşte forţa mea

E bună cât e acol’

Prea rea de e prea mare ca s-o sui

Şi tot la fel de rău este când nu-i.