Arhive pe etichete: speranta

oraşul acesta

Standard
cărările spicuite ca firul de păr sunt nişte terminaţii ale oraşului
cu amputata plecare sosire
stoarse de iarbă dealurile sunt mulse de ploi
călcate-n picioare de urme-ncălţate în mers şi-n noroi
în oraşul acesta iubito vom locui amândoi
*
tu vei împleti partea pletoasă a sufletului meu
cu mlădiţe doar de tine ştiute
pe care le vom culege toamna altfel mai metafizice
incapabile să vorbească mai pline mai mute
*
(eu) voi face din privirea ta o corabie pe care o vom folosi
în loc de autobuz
mai ales noaptea când lumina adoarme când
oraşul e mai asemenea vieţii straniu obtuz
*
nu ne vom cumpăra niciodată bilete
ne vom duce cu chitanţa la şcoală să ne deconteze iubirile
cerneala vărsată în nopţile umplute de lună
vizibile ziua pe colile cerului cu amprentele noastre-mpreună
*
ţi s-a spicuit părul la rădăcină cu fructe cu tot
îl mai ţine doar strângerea noastră de mână rădăcinile degetelor
înfipte-ntre ele sub temelia oraşului
în care iubito ne vom descoperi cândva
*
eu pe tine
tu pe mine
ca pe nişte comori neştiute de nime’
ca pe nişte neasemuite mistere
ţi s-a spicuit păru’ iubito… ‘n himere
Publicitate

mângâierea de sub genele-nchise

Standard

eterna mângâiere a veacului ce vine

stă după veacu’ acesta rupt de realitate

o carte-şi creşte slova hrănind-o de afară

iar viaţa-şi creşte forma măsurilor din carte



trăirea ta ajunge-n trăirea mea setoasă

şi-atunci ţi-o fur deplină şi-i schimb identitatea

în golul ce te-ntrece crunt năvăleşte viaţa

ce altuia în urmă pe tine te întrece


pe degete de gânduri se scurge mângâierea

în mâna ce îţi toarnă cafeaua într-o cană

‘n-atingerea tiptilă şi firavă pe-o geană

să îţi închidă pleoapa ce numără durerea

să poată odată-nchisă să simtă mângâierea

la Runcu Mare (lumină în odăiţa bătraneţii)

Standard

Pri’naintea ferestrei se întrec anotimpuri
îmbrăcate când gros când subţire

În alb şi în negru zilele îşi fac schimbul

Pe pervaz înăuntru, în chenarul fereştii
perdele meştereau păienjeni,
torcând in subţire.

Becul târziu se lupta cu ţărâna
aşezată cu grijă în straturi

Capac pe găleată, podele şi apă
şi sobă şi lemne ce troznesc amintire.

Sub tâmple mormane,
tac gânduri în privirea căzută pe masă

Bunica stă singură în odaia micuţă.

De când bărbatul i-a plecat în fund de grădină

parcă mult mai pustiu e în casă.

Pe-o parte şi alta, afar’ pe perete
stau loduri răstignite în cuie

Spre nord sunt geamuri murdare
dar totuşi în casă-i lumină:

Nu, nu soarele ce luminează pe afară,
nici lumânarea, nici becul,
nici el nu-i de vină!

Ci galbene file fără coperţi

Mâzgălite de cuvinte bătrâne şi sfinte

Lovesc şi acum

Cum mereu au lovit întunericul vieţii

(ca) flori tremurande
ce sfidează scaieții.

Altoire

Standard
Eu mă retrag atunci
Ca un băiat cu bun simţi ce sunt?
Bine crescut pe-o muchie de sat
Asta pentru că mă altoia tata când eram mic
Lui i-a plăcut pomicultura
m-a învăţat şi pe mine să altoiesc un păr
şi exersam pe soră-mea
îi spuneam că verific dacă are perucă sau nu
dar niciodată nu avea
parcă-mi făcea în ciudă
deşi eram din acelaş altoi…
Neconvins continuam să verific
vechile îndoieli, mereu noi.
Şi nu mă prindeam
Şi tata mă altoia din nou,
cu speranţă…