Arhive pe etichete: simţire

she doesn`t love me

Standard

ea nu mă iubește
ea iubește potrivirea dintre tunet și fulger
poezia strecurată acolo
scrisoarea peste care-i curg balele
eu cel din fantezia ei
pe el îl iubește
nu pe mine

când sunt o scrisoare – atunci da!
când sunt un sentiment de-al ei
o simțire
când sunt o adiere de șoaptă
un zâmbet

ea nu mă iubește pe mine
decât atunci
când nu sunt eu…
decât o prelungită îmbrățișare
degetele prelungi pe pielea de pe ceafă
și mai ales atingere verbală
a sufletului

ea nu mă iubește
nici mai mult
nici pe mine
decât atunci când sunt noaptea
cu care se luptă lumina ei
în pieptul ei
sau sus pe crestele de gânduri

ei îi place muzica focului
trosnirea dansată a căldurii
îi place să știe ce va fi mâine

eu sunt o flacără ce arde
funia mișcătorului pod
lumina ce-alungă viitorul știut
și-aruncă umbre peste el
umbre calde pe care
nu le poate prinde cu palmele
pe care nu le poate iubi

ea nu mă iubește
ea iubește metafora amestecului
noroiul dintre cer și pământ

…cine mai numără câte sunt?

Standard

Abandonul literar de care încerc să mă las cuprins, de care încerc să mă las aprins e o mare provocare căreia nu (i)am mai fost supus până acum. Să mă las dus de val, să las deriva să mă cuprindă, înseamnă să cedez altcuiva decât mie frâiele direcţiei şi ale navigării. Poate fi periculos de aventuros, şi poate că îmi va plăcea. Poate că sigur va fi o experienţă unică, de care ştiu sigur că nu am mai avut parte, aşa că îmi zic că merită să mă culc pe-o ureche, ca să aud ritmul derivei. Scriam mai demult că dacă mergem ajungem undeva. Mai mult ca sigur că ajungem chiar şi când nu ştim unde mergem, chiar şi când nu ne dorim să ajungem unde vom ajunge, chiar când am prefera ca destinaţia să fie alta, însă dacă mergem, cu siguranţă ajungem undeva, tot aşa de sigur după cum ni s-a zis că dacă vom cere vom căpăta, daca vom căuta vom găsi, iar dacă vom bate la uşă ni se va deschide. Eu poate că nu ştiu ce zic aici, şi sărind de pe un câmp pe altul le fac vânătăi de cine-i vede zice că i-am bătut, însă El mă gândesc că ştia ce zice, de vreme ce au trecut aşa de bine testul timpului, gândurile, cuvintele, povestirile lui memorabile. Iar dacă mă contraziceţi, poate că şi voi asemenea mie, ce ştii pe care câmp sunteţi, şi îl bateţi ca pe-o tobă cu zgomotul deşertăciunii voastre.

Dar El nu deschide când vreau eu, nu îmi dă imediat cum cer, nu mă ajută să găsesc din prima încercare, ci mă lasă să cunosc deriva nu doar pe oceanul fanteziei, fie el rotund, fie supus altei geometrii, ci şi pe mările veştilor rele, ce-mi suflă uneori în pânzele de ceva ani . Veştile rele, ohhh, veştile rele. Cine a mai născocit pe lume veştile rele rău a făcut. Ce să fac cu ele? Să le depozitez unde? Să strâng întrebările una după alta, aşa cum cel ce se roagă numără mătaniile? Şi mă rog, cu mâinile mă rog, vorba cântecului, însă poate că nu ajunge, poate că glasul meu nu rezbate şi străbate nemărginirile cerului, sau scurta apropiere ce mă desparte de Creatorul tuturor lucrurilor, şi al meu inclusiv, cel care aude glasul gândurilor mele, pe care doar eu sunt în stare să-l aud şi nimeni altcineva, deşi prind glas câteodată în forma unui gest, a unei priviri, a unei clipiri din ochi, sau a ce ştii cărui alt gest al trupului, care trădează fără să vrea vocea lui lăuntrică. Şi pentru ce atâta zgomot? Mult zgomot pentru nimic. Dar nimicul e şi el ceva. Fiind ceva, în modul lui paradoxal, nu doar că se anulează pe sine, dar răstoarnă şi sparge borcanele cu etichete ce stau acolo cuminţi aşteptând să o aleg pe cea potrivită. Pentru artă. Pentru partea aceea frumoasă există zgomotul, bătaia tobelor, răpăiala ploii, muzica, mama ei de muzică, din zgomot s-a născut. Şi când zgomotul este prea mare el devine cortină după care mă ascund, perdea ce mă împiedică să văd sau să aud zgomotul veştilor rele, zgomotul cuvintelor care nu poartă în ele însele un mesaj bun sau rău, ci mai degrabă înşiruirea lor anume le face să sune, of, muzica asta, să sune în felul în care omul plânge sau râde. Zgomotul deşertăciunii noastre ne asurzeşte urecehea inimii, şi nu mai auzim cine suntem noi acolo, şi nu mai auzim şoapta pe care muzica din afara noastră o strecoară înauntru.

Vestea are potenţialul de a fi bună şi rea. Şi în seara asta am primit veşti rele fără să ştiu care le este potenţialul de bine, sau dacă peste un an, doi, o sa constat privind înapoi la toate variantele posibile, şi desigur la singura variantă ce a devenit istorie, o să constat că binele de acum a fost rău într-o oarecare măsură, şi răul de acum se dovedeşte a nu fi în întregime rău, sau nu în măsura în care pare el a fi la început. Relative sunt paradoxurile vieţii, spuse pe limba flămândului au un gust, iar pe limba sătulului cu totul altul, deşi ele au aceeaşi compoziţie, sunt alăctuite din acelaş gust perceput altfel. Dar potenţialul firului verde de stejar e la un moment dat doar un fir verde de stejar, aflat în imposibilitatea de a se apăra de orice trecător rău, de tăisul neascuţit al oricărui briceag, înainte de a deveni trainicul stejar care are ditamai coroana dedesubt, nevăzută şi nepercepută de ochiul de dinafară. Totuşi acolo îşi ascunde el întreaga putere care nu se teme de furtună, care nu se mai teme de briceag, care îşi ascunde de data aceasta întregul potenţial sub coaja mică a ghindei, însă el fiind aşa de mare se pare că are nevoie de o mare mulţine de ghinde ca să îl poată distribui pe tot, să-l poate lăsa în voia sorţii, a ploii, a noroiului, a porcilor mistreţi şi a copiilor jucăuşi care aruncă unul după altul cu tot ce are el stejarul mai scump. Şi totuşi el stejarul nu ascunde în mica ghindă doar un pic din potenţialul lui, ci întregul lui potenţia, în fiecare ghindă în aceaşi măsură, chiar dacă unele sunt mai mici iar altel mai mari, chiar dacă privite dinafară lucrul ăsta pare cu totul imposibil. Şi ce mister rămâne pentru noi, ghinda pe care o călcăm cu nepăsare în picioare şi care totuşi conţine ceva ce scapă minţii noastre, ceva ce trece dincolo de puterea noastră de înţelegere, şi deşi reuşim să o luăm de jos cu mâna, ceea ce conţine ea rămâne străin şi mult prea departe de mână, de ochi, de minte. Pentru că deşi am zice noi că universul ei interior e mărginit de marginile maronii ale materiei din care e alcătuită, ceea ce e mai mărginită e totuşi capacitatea noastră de a descifra cum acelaş stejar sălăşluieşte în fiecare ghindă, nefiind mai mult în ghindele mai mari şi mai puţin în ghindele mai mici, reuşeşte să-şi păstreze esenţa indiferent de dimensiuni. Înseamnă că spiritul copacului nu este mărginit de ceea ce mărgineşte ghinda, şi elasticitatea lui e ca apa, fiind apă indiferent dacă e un ocean sau o picătură.

Cum să fie oare cel care stă în spatele tuturor acestor lucruri dacă nu cu mult mai măreţ, mai uimitor decât lucrurile însele, cu mult mai adânc şi cu mult mai pătrunzător decât orice gând despre gânduri care a fost gândit vreodată. Pentru că astfel, îmi aduc aminte cugetările lui Augustin despre imposibilitatea fiinţării inegale a lui Dumnezeu, păstrând cugetările lui, să putem zice că El cu majusculă este mai mult într-un elfant şi mai puţin într-o rândunică, din pricina disproporţiei şi a diferenţelor de mărime şi de dimensiuni dintre primul şi-a doua, ci el sălăşluişte în toate lucrurile deopotrivă, ca întregul stejar în toate ghindele, nealterat în fiinţa lui de sălăşluirea însăşi, însă având capacitatea de a influneţa, aşa cum sub ochii noştri decăzuţi mărul cel putred îl strică şi pe cel învecinat lui, în fiinţa Lui neafectată de decădere neexistînd varinata în jos ci doar în sus, de la putreziciune la viaţă.

Până unde merg imposibilităţiile fiinţei Lui, asta doar El ştie, de vreme ce eu nu sunt în stare să înţeleg sau să citesc întreaga bibliotecă a ghindei, ci doar rafturile ei exterioare. Totuşi faptul că există gândul în mine, faptul că reuşesc în felul acesta să prind posibilitatea existenţei şi a unor astfel de posibilităţi, mă face să mă gândesc că ele există cumva şi în realitatea măsurabilă a lumilor ce se împletesc între ele cu lumea aceasta a gândului, a intuiţiei, a variantelor fantasmagorice. Căci în El trebuie să existe deopotrivă şi Da şi Nu, tot aşa cum El este Alfa şi Omega şi nu doar cel care a început şi începe mereu, ci începutul însuşi şi sfârşitul – o altă variantă a începutului desigur.

Când pornim pe drumul acesta a înţelegerii cauzelor din efectele lor, logica aceasta se împotmoleşte în nămolul inundaţiilor şi a erorilor din lume. A suferinţei şi a perversiunii, a dependenţelor care deşi păreau a promite să ne slujească la început, acum ne comandă, şi deşi păreau a fi exact ceea ce ne doream, acum îşi arată adevărata faţă tiranică în ciuda dorinţei noastre contrare. Că până la urmă „nu există nimic necurat în sine” ci întinarea are altă sursă decât sursa însăşi. Credinţa că ne întinează este întinatoare, credinţa că dacă ne atingem ne murdărim ne murdăreşte, după cum ziceam, aşa cum am citit şi eu, că frica lipsită de cauză este un mai mare rău decât un anumit rău de care am fi îndreptăţiţi să ne temem. Apocalipsa călătoreşte prin statele americane, Omega liniştii aşa cum o ştiau cei de acolo. Omega aceasta călătoreşte şi poposeşte pe la fiecare, iar mulţimea călătoriilor este la fel ca mulţimea potenţialului, totul şi pretutindeni, ca o reţea foate complicată de metrouri care pleacă şi ajung la destinaţie instantaneu şi simultan, deşi pentru unii aşteptarea în gară pare mai lungă, iar pentru alţii mai scurtă, pentru unii interesantă, iar pentru alţii plictisitoare. Ruperea firului unei gândiri nu înseamnă destrămarea ghemului… nici inexistenţa lui, deşi pentru omul care pierde firul cam aia înseamnă.

fallen-oak-tree-brooke-wandall

…nu mă trezi la viaţă

Standard
în aburul oglinzii am văzut tot
ce-i lipsea…aproape tot
ca dup-un duş am şters cu mâna noaptea
aşezată peste oglinda clară a trezirii
 
nu, n-ar fi trebuit…
s-apeşi cu zgomot clanţa într-un text
ce mi-a sărit în ochi şi-acuma lăcrimez
că firul de nisip ca pe-un copil abandonat
acolo şi-a lăsat un pas
sau nu ştiu ce picior e-n prag
exact acolo pus în marginea trezirilor şi somn
 
lasă-mă-n visul meu… îmi tot şoptesc –
dovadă că sunt treaz şi calc uşor
pe cioburi de simţiri mai vechi
în cerc să caut drumul înapoi
către un vis ce-i mort şi îngropat
dar care tot visează învieri
 
visez că dorm şi nu ştiu că visez
nici că sunt treaz sau adormit  sau viu
sau plec sau înainte merg sau înapoi
de ce?
visam că n-o să mă trezesc
şi-acum visez că o s-adorm
ca să nu ştiu să simt sau să visez
ca să nu ştiu că tu mă poţi trezi
‘n-alt fel de vis
‘n-alt fel de zi
‘n-alt fel
 

hopa, s-a trezit inima mea…

Standard
întărituri voi cum aţi apărut?
de creşteţi ca ciupercile după ploaie
vă-ndoiţi ca nişte raze-n oglindă
sau veniţi ca un alergător de neoprit
pe care nimeni nu poate să-l prindă?
 
inima mea captivă-ntre voi s-a trezit
ca dup-o secundă de noapte ca dup-o clipire din ochi
a zilei
şi nu străbate spre ea nicio săgeat’ a simţirii
n-o cucereşte deodată niciun afară
nu-i sparge niciun geam pietrele căutării
aruncate aiurea
 
îngenunche înaintea distanţei
se-nchină de-a lungul depărtării
cucerită de separarea cărămizie
din zidul tăcerii ridicat ca o întăritură  de netrecut
zidită treptat absenţ-a rostirii cu-absenţă, sau 
înălţat brusc de nerostire, oh, voi întăriturilor –
ce zidire!
 
morile mi se-nvârt doar cu propriile-mi lacrimi
ce repede-s râuri şi ploi peste mările mele
de volbură ca nişte roţi dinţate pe maluri 
ciclice margini din oră precum clipocitul secundei
 
inima mea secundar dansează pe loc
măsurarea înconjurată de întăriturile ridicate
transparente şi tari
în care stau închis puşcărie
cum stă unu (năuc) faţă-n faţă cu trei zerouri
şi numai atunci e o mie…
***
 
da-mi-o mie horă dă-mi-o mie ziduri
dă-mi fisura dă-mi lipsa ciudoasă
cum coasă e-mbinare în timp ce-i tăiere
când cu ac când cu tăiş
când de-a dreptul când furiş
când de-a stângul
când iubire (cucerită de cuceriri)
când durere…
(cea mai aşa între iubiri)

în portul rotund şi fără de capăt

Standard

simţiri pătrate îţi stau pe rafturi
depozitarul lor eşti tu
într-o simţire mai mare
aşezată cu înmugurire pe ramura primăverii
ce-şi numără trecerea
cu cercurile ei mici şi interioare
într-o geometrie mai mare
triunghiulară

priviri înlănţuite îţi aşează-n ochi
în portul rotund şi fără de capăt
în care-şi lasă şi-şi ridică pânzele
toate corăbiile lucrurilor
având fiecare îngesuită-n unghere
simţirea

neSimplitatea morţii

Standard
în văile înţelegerii
            în văile simţirii…
o să colindăm împreună potecile
           suferinţei sub paşi
ehe, ar fi prea simplist
să merg(em) aşa, pur şi simplu
            în W-uri
 
 

e aşa rotund-înţepător

Standard
nu pot descrie sentimentul ăsta
e-o stare
veche şi nouă din copilărie
de dinauntru prin oase şi carne
se-afară
curge prin mână emană
ca transpiraţia
 
e-nţepător că doare
da’ mă umple şi mă plimbă
ba în stomac îl simt vierme
ba în inimă vânt
aer înţepător
sfrijit ca vacile lui Iosif în vis
sau a lui Faraon uscate spice
da’ plin
în acelaş timp şi grase
şi goale şi pline
 
să fie vreo înştiinţare sentimentală
vreo foamete
sau vreun belşug de foame?
 

cu gândul la ea…

Standard

Îngrădirile poeziei sunt atât de largi şi de darnice încât sentimentul pe care-l stârneşte nu este acela de confuzie sau de rătăcire, ci de libertate şi uimire.

călătoru’

Standard
mă simt abia venit în lume
simţirea asta nu e trupul meu
sunt un val într-o scoică stelară
timpul curge prin vene stingher
curgerea lui începe să doară
*
rătăcită printre gândurile mele e lumea
bătută de valuri ca o barcă la mal
agăţată pescuită de-un fir de speranţă
soarbe cuvintele luminii din far
*
nu mă simt în apele mele
viaţa mă trezeşte dimineaţa la fel
zbaterea din corabia lui Noe
înfrunzeşte în ghearele-mi de corb-porumbel
 

per total (gând 1)

Standard
gândurile şi-au făcut cuib sus în creştet:
ca să-şi hrănească puii tot ciugulesc simţirea
şi-şi vâră ciocu’ până-n carne…

diapozitivul zilei

Standard
glisează timpul leneş ca o uşă
ce nu ştiu cum mereu mi-o ia ‘nainte
mă ştie previzibil şi cu minte
mereu arzând şi tot mereu cenușă
*
înclină strada gândul ei de ducă
şi mă tentează să îi cred povestea
să-nclin să cred că înclinarea-i vestea
ce-ar spune-o tuturora da’ n-apucă
*
cu trecerea lui leneşă şi calmă
a apucat-o timpul drept spre mine
mă sperie şi mă-ncântă şi mă calcă
de-mi netezeşte cutele străine
*
glisează diapozitivul zilei
schimbând puţin sau mult mereu decorul
lumină mi-e privirea ce-i susţine
pe un perete alb de-aripă zborul…

Nu există libertate!

Standard

Există doar îngrădiri şi alegeri!

(pe unele le percepem ca îngrădiri, iar pe altele nu 🙂 )

on & off air

Standard

„Cum a intrat în încăpere am simţit că n-am aer…”
…deci avem sau nu aer în funcţie de ce simţim, că nici fereastra şi nici aspiratorul n-au avut vreo contribuţie.

albastra materie cenuşie

Standard

vorbele se demodează – materia lor primă nicicând

cenuşia noastră materie din suflet e o consumare de gând

capul e-o vatră cu multă cenuşă

tot ce-a mai rămas dintr-o dragoste arsă

cuvinte cu litere rupte

ca un gard cu goluri prin el

ca pantoful cu toc lipsit de mireasă

cenuşia noastră materie-i albastră

simţim câteodată gândul în piept

cum bate şi-ncearcă să iasă

orbite dezacordate

Standard

eu nu-s de acord cu Pământul

mereu mă contrazic cu el despre noapte şi seară

eu zic că-i întuneric când închid ochii,

el zice că-i închide când lumina stă să răsară


mă contrazic cu el din orice

chiar şi cu privire(a) la dezacord

eu mă uit la el cu ochii închişi,

el îmi caută privirea ca un nărod


eu nu-s de acord cu Pământul

însă el mă subjugă şi mă robeşte;

iar eu ca să mă răzbun pe robia lui ce mă doare

îl calc în picioare


el mă învârte pe leagănu’ lui

– dar eu nu-s de acord nici cu asta –

… zice că simte-ntr-o parte un gol,

acolo unde cândva i-a fost coasta


aşa mă porecleşte de-o vreme

„coastă străină de mine”

eu îl contrazic mai departe,

până dincolo de viaţă, în moarte