se ia o inimă neîmblânzităîn care se văd încă bătăilese aşază într-un trup de femeiecum schimbi lanternei bateriilesau măcar aia una uzatăterminată de consumareapoi se tachinează uşor pulsul cu minusulpână curg prin vene liane aleargă în priviri feline până se-aşează şi domină-n ea sentimentul şi-acel ceva neîmblânzitîşi găseşte în sfârşit recunoaşterease ia aripa stângă şi i se aşează la locpotrivită în vechile găuriiar aripei drepte i se ajustează zborul dezacordat de trecerile bruşte prin grotele gânduluise deschid apoi porii – toţi poriipleoapele – toate pleoapele – sufletulbraţele, gurile, ochii, posibilităţileşi oportunităţile ţinute închise şi i se ascultă – pe tăcute(ne)îmblânzirea
nu pot descrie sentimentul ăstae-o stareveche şi nouă din copilărie de dinauntru prin oase şi carne se-afară curge prin mână emanăca transpiraţia e-nţepător că doareda’ mă umple şi mă plimbă ba în stomac îl simt vierme ba în inimă vântaer înţepător sfrijit ca vacile lui Iosif în vissau a lui Faraon uscate spice da’ plin în acelaş timp şi graseşi goale şi plinesă fie vreo înştiinţare sentimentalăvreo foametesau vreun belşug de foame?
o, tu sentiment de singurătateluneci către inimă printre gândurica o rădăcină ce-nfloreşte ca un cuvânt ce separă clarul de tulbureliniştea de aglomerarea urechiice-ţi pasă ţie, tu eşti înconjurat de mine din toate părţile şi zâmbeşti ştrengăreşte în timp ce te dai jos din tine însuţica să scapi de propriul tău „eu”mă foloseşti pe mine ca pe-o haină te foloseşti de mine împrejuru-ţite simţi fulger înconjurat de cerurisau muzică bubuitoare-n urechea norilor însă nu te simţi deloc, şi-ar trebui…nu-ţi pasă că vârtejul tău îmi rupe pomii cu tot cu mult prea tandrele firişoare ale sufletului egoistule!tu sentiment de singurătatemereu în compania propriei inconştienţe
Îngrădirile poeziei sunt atât de largi şi de darnice încât sentimentul pe care-l stârneşte nu este acela de confuzie sau de rătăcire, ci de libertate şi uimire.
călătorru' 