Arhive pe etichete: rugaciune

a doua poartă

Standard

nu m-ai întrebat ce vreau… întreabă-mă ce vreau!

să deschizi a doua poartă a ochilor mei – asta vreau!

(şi mai vreau să văd cum (îmi) zici: capătă-ţi vederea!)

Rugăciune

Standard
Fă-i căii mele o cicatrice!
Cu groază-ţi cer să îmi tai calea
până la sânge
până la nerecunoaştere…

dialoguri încrucişate

Standard
nemijlocit neîndoielnic întotdeauna
comunicarea a fost la fel de uşoară:
20 şi una de grame o şoaptă
ce străbate cu uşurinţă printre alte şoapte
fără să se amestece făr’ să se’ncurce
fără să-şi piardă din greutate
printre valurile înspumate şi zgomotoase ale oceanului
sau şuierul nopţii cu greutatea ei de mormânt…
ce cuvânt!
*
rugăciunile se imprimă-n memorie în pereţii
camerei stând cu tencuiala lipită ureche
cu ferestrele pleoape secrete ce citesc
buzele ce tac buzele tăcând
*
ce? nu-i aşa că şi gândul telefonul vorbirii îl ia
şi-i apasă consoana vocala
fărâmiţând tăcerea ce-i ascunsă în ea…
prin ruptura aceasta răzbat neauzite şi nevăzute de ochi
rugăciuni rugăminţi rugăhărţi
săracele rugăciuni atât de bogate
(ciudate când pe verticală le porţi)

în grădina multor suspine

Standard
te-am găsit te-am memorat în grădină
în grădina multor suspine
căzut pe genunchii pietrei ce-ţi ştergea cu tăcerea ei
lacrimile roşii
*
acolo în grădină
în grădina multor suspine
m-am strecurat printre ele până în faţă
să fiu o expresie
să fiu o grimasă
o cută între ridurile umanităţii tale
*
nici nu ştiu de era zi sau era noapte
sau de era ştiut cuvântul „a ştii”
erau un fel de zgomote-n şoapte
pacea ta toată părea-n agonii…
*
am sărit… am sărit peşte paşi
am rupt ritm am rupt rimă
ca să văd în piatra scăldată în lacrimi
ţesuta oglindă de braţe deschise
prăbuşita ta faţă-n genunchi
purtându-şi călcâiul zdrobit ce suspină
*
erai acolo printre pomi
eram acolo printre ei
printre crengi printre coame
te-am desenat te-am memorat
în grădina multor suspine stăteam de 6
cu spatele multiplicat în trunchiuri
ascuns printre feţele mele
pitit în grimase…
*
din căuşul pietrei îngenuncheate
rugăciunea ta mi se prelingea la picioare
printre rădăcini ca un fir de apă
cu ADN-ul îmbibat în izvoare

mai atent parcă …

Standard

noi Te rugăm când aşa când aşa

iar Tu taci când într-un fel când în altul

privindu-ne cu coada ochiului însă nu pe furiş

auzindu-ne fără să-ţi pleci urechea spre noi

atent parca

mai atent la polenizarea florilor an de an

la gradele exacte înclinate orizontului

şi rotocoalele alb negru pe care le face soarele


pe urmă laşi ploaia să fugărească vântul

vântul să alerge frunzele

aduci înapoi oceanele în izvoarele munţilor

numeri lunile cerboaicelor şi opreşti surplusul de rău

schimbi inimi de piatră pe inimi de carne

cu ritmul grăbit spre mirare


inima de carne-i sensibilă doare

iar ochii privesc şi ascultă privirea Ta mare

când senină şi-albastră când înnorată şi-ndepărtată

sihastră

aşteaptă sub privirea ei indirectă răspunsurile la rugăciuni

să se-mplinească

pe culmea rugăciunii

Standard

se rupe de mine drumul spre culmi

se verticalizează treptele lipsă

Doamne coboară în mine securi

să ciopârţesc feţele lor de eclipsă


fermoarul tot creşte încet în ruptură

la fel cum desfac jacheta de ploaie

stropii se-aliniază în balta greoaie

şi spală mărunt zâmbetul de pe gură


cu găuri prin ea întinsă pe spate

(ca o plictisitoare bază de date)

stă scara cu burta la soare

lungitul ei orizont geamăna-i plafonare


măcar să umblu pe ape îmi zic

pe culmea unui val să-mi vântur paşii

pe treapta instabilă – inamic

să-şi sprijinească umbletul urmaşii


aruncă-ţi Doamne viţele cu corzi

să crească-n mâna mea o sprijinire

de vorba mea banală să-ţi înnozi

înaltă ca o culme a Ta rostire

rugăciune

Standard

Doamne, Tu eşti dincolo de gând

în spatele rugăciunilor mele nerostite

la o depărtare de-o căutare.


Trece-mă pe sub jetul neprihănirii hristice

cum se trece prăjitura prin glazură

să-mi schimb(i) gustul …

de fapt umbrele se văd

Standard

în ascuţişul vorbei şi-n iscusinţa mâinii

stă omu’ ascuns în forţa ce îi provoacă frică

însă în deal pe culme cu ochii-ntorşi spre vale

cu mâna ridicată, cu gândul deopotrivă

ascunsă-n rugăciune stă forţa ce coboară

şi forţa ce ridică


simbolul mâinii tale trudite şi slăbite

se proiectează faptic în biruinţi şi-n pierderi

n-o lăsa să coboare, sileşte de-o ridică

şi de-o fi umbra-n vale mai mare sau mai mică

se va-nchina prelungă mereu în  faţa formei


ce mai contează dealul sau valea sau războiul

fă-mi rost de macarale-ntr-o parte şi cealaltă

când mâinile-mi coboară din ceruri către soluri

ridică-le cu prieteni pe lanţul rugăciunii

şi pune-un unu-n faţa mulţimii de zerouri

Exod 17.11

rugăciune

Standard

Nimic ! Tăcere ! Răspunsul Tău Doamne e o privire blândă…

paie fără grâu

Standard

mi-ar plăcea să mă mântuieşti astăzi nu mâine

trimite smurdul, salvarea, pompierii

zi un cuvânt, rosteşte un înger, un capăt prezentului astfel

începe o nouă stea şi-un nou albastru

zdrăngăne un cântec şi-o nouă eră din paiele mele reci ce ţi le fac staul

mai mult decât un sens rotund

Standard

ce impact ar putea să aibă?

ce mai contează cauzele?

strig pentru ţară. s-aude?

până când?

voal alb; steag rupt…

de ce o lungeşte, de ce-o întinde?

mai mult decât un sens rotund

nonsens


prayer

Standard

trec dintr-o lume în alta prin pleoape

prin închidere, prin deschidere

prin linia subţire dintre înăuntru şi-afară

întrerup lumina-n tavan şi trag draperiile deoparte  să năvălească noaptea în juru-mi

să pot vedea luna…

(aşa) încerc să te văd Doamne – închizând ochii

ecouri

Standard

se`mprăştie sub bolta privirilor plecate

ecou de vorbe smulse şoptirilor din piept

ca nişte maini întinse către ceva departe

ca o încolăcire de fum pierdut şi sterp.

 

urechea Ta imensă în ceruri ancorată

se lasă parabolic şi nevăzut şi drept

ca un magnet ce-adună întreaga risipire

metalica frantur’a poverilor din piept.

 

din bolta nesupusă de ochi sau de privire

se rup cateodată bucăţi mari de ecou

căderea lor mă-mbracă în teamă şi-n uimire

şi strigă către mine ca să mă rog din nou…

Vasile Voiculescu: În grădina Ghetsimani

Standard

„Iisus lupta cu soarta şi nu primea paharul…
Căzut pe brânci în iarbă, se-mpotrivea îtruna.
Curgeau sudori de sânge pe chipu-i alb ca varul
Şi-amarnica-i strigare stârnea în slăvi furtuna.

O mâna nendurată, ţinând grozava cupă,
Se coboară-mbiindu-l şi i-o ducea la gură…
Şi-o sete uriaşă stă sufletul să-i rupă…
Dar nu voia s-atingă infama băutură.

În apa ei verzuie jucau sterlici de miere
Şi sub veninul groaznic simţea că e dulceaţă…
Dar fălcile-nclestându-şi, cu ultima putere
Bătându-se cu moartea, uitase de viaţă!

Deasupra fără tihnă, se frământau măslinii,
Păreau că vor să fugă din loc, să nu-l mai vadă…
Treceau bătăi de aripi prin vraiştea grădinii
Şi uliii de seară dau roate dupa pradă.”

De dragul (re)citirii –  de Vasile Voiculescu

stare de vorbă

Standard

“Un maestru in arta de a trăi, nu trasează nici o limită clară între muncă si joacă; între efort şi odihnă, între mintea şi corpul său, între educaţie şi distracţie. Cu greu le deosebeşti între ele. Işi urmează pur si simplu viziunea in tot ceea ce face şi îi lasă pe ceilalţi  să aprecieze dacă el munceşte sau se joacă. Lui i se pare întotdeauna că le face pe amandouă.” – Fancois–Rene de Chateaubriand.

 

 Stare de vorbă

            As putea face o mica schimbare, sa zic “un maestru in arta de a vorbi”, dar mai am de lucru până devin eu maestru, aşa că nu mă încumet. Treaba e că nu am somn, şi în loc să mă agit în pat, m-am sculat să scriu, că şi aşa îmi treceau o mulţime de gânduri prin cap, care mai de care…

            Mă rugam mai devreme, adică lăsam aşa să curgă gândurile în mintea mea. Mă intrebam, de fapt îl întrebam pe El, de ce am impresia atunci când mă rog că vorbesc singur. Adică, mi-am adus aminte de fazele alea din filme în care o mulţime de poliţişti stau după un geam cu oglindă. Acuzatul se vede pe el însă nu şi pe ei, deşi ei toţi îl pot vedea. Aşa mă simt şi eu câteodată când mă rog. Am impresia că vorbesc cu mine însumi şi nu cu Tine. Asta nu e o ceartă, dar chiar astăzi citeam că e bine să-mi exprim sentimentele, să fiu sincer cu tine şi să spun exact ce simt şi ce gândesc.

            Parcă acum nu mai e ca în pat, acolo curgeau mai liber gândurile, parcă aveam mai multă libertate de mişcare, dar asta evident este doar o iluzie. Aceeaşi libertate o am şi aici, şi cu aceeaşi claritate îmi pot exprima gândurile, indiferent care sunt ele.

           

           Am observat că atunci când sunt interesat de calitatea scrisului, scrisul îşi pierde calitatea, ironic nu J, aşa zic şi eu. Nu ştiu exact de ce, poate pentru că urmăresc un scop anume, am un interes oarecare, şi atunci nu mai sunt eu însumi, exact aşa, fără să am nimic de ascuns, fără să incerc să impresionez pe cineva. Uite chiar acum, parcă totate gndurile alea frumoase pe care le aveam când eram în pat, nu mai sunt, parcă nu le mai pot aduna. Ce să fac?

           

            Mă gândeam acum într-o zi în baie (inspirat de mulţimea filmelor şi de ce am citit în Fraţii Karamazov), cum ar fi un dilog intre mine şi Satan. Mi l-am inaginat cum se uită la mine din oglindă, apărut acolo în momentul în care eu ridic privirea. Nu mai ştiu exact cum mi-am imaginat scenariu, dar ştiu că am ajuns la discuţii teologice; la ce altceva puteam ajunge? Dar e bine zic eu. Măcar aşa aflu şi eu ce cred.

            Mi-ar plăcea, de exemplu, în discuţiile mele cu Tine, să dialogăm, eu să te intreb şi tu să-mi răspunzi, aşa cum face un părinte cu copilul lui. Dar chestia asta nu se întâmplă. Eu întreb şi tot eu răspund. Tu taci. Tu vezi, cunoşti, ştii exact ce e în sufletul meu, ba chiar ai puterea să-mi vorbeşti direct dacă vrei, şi totuşi nu o faci. Rămâi acolo după zid, înconjurat de misterul tău, cu aceeaşi rădbare lungă, cu care îţi urmezi planurile. Cel puţin cam asta e impresia mea despre Tine. “Omul e aşa cum gândeşte în inima lui”, parcă aşa era un proverb, nu?

            De ce ţi’ai schimbat metodele prin care ne vorbeşti? Doar şoapte, doar insinuări, doar chestii generale, doar Carte  pe care trebuie s-o citesc dacă vreau să-ţi aud glasul. Şi nici ăla direct. Istorie în care ai ascuns învăţătură. Şi mai zici că nu eşti un Misterios.:)  De fapt nu ai spus nici unde că nu eşti. Nu ştiu asta de unde am scos-o, recunosc. Visam mai devreme la casa mea cu mansardă, şi te întrebam dacă am voie să visez. Well, e plăcut, dar oare e şi benefic? Oare o să am vreodată ceea ce’mi doresc. Evident că da, şi apoi ce? Nici nu trebuie să fie şi apoi, pentru că aşa cum zicea Augustin, sufletul nostru nu-şi găseste odihna decât în Tine pentru că am fost creaţi pentru Tine. Şi totuşi, stă scris că tu ne dai toate lucrurile ca să ne bucurăm de ele. O mansardă pictată de mine, cu bibliotecă şi masă de lucru, şi fotolii în care să adorm cu cartea în faţă în nopţiile târzii, împotmolit în idei.

 

           Hai că iară devin poetic. Adevărul e că’mi place. Chiar te rugam, ceva vreme în urmă, ţii minte, să mă ajuţi să scriu, intr-un mod original, să exprim poate aceleaşi lucruri, sau altele, într’o manieră în care nu a făcut’o nimeni niciodată până acuma. Cer prea mult? Dacă pe Napoleon l’a onorat cerea acelui tânăr (eu ştiu care tanăr), prin grandoare ei, prin faptul că a recunoscut că poate face ce i se cere, oare de ce să nu cer şi eu?! Recunosc că sunt sceptic, adică, nu că nu ai putea, asta cred, dacă tu ai făcut lumea şi pe mine, si tot ce există vine din mâna ta, cu siguranţă poţi să îmi dai capacitatea să scriu într’un mod original. Problema mea e dacă vrei. Vrei?

 

În fine, eu îţi cer, iar dacă vrei sau nu, asta rămâne de văzut. E ca şi cu înţelepciunea dacă am înţeles eu bine. Nu simţi când coboară, ci observi că o ai în momentele în care trebuie să hotărăşti. “Du’te cu puterea pe care o ai şi izbăveşte pe Israel” – şi l’a izbăvit. Aşa şi eu. O să scriu, iar tu îmi vei da idei originale, şi minte şi cuvinte, pentru că de la tine vin cuvintele. Tu eşti maestru.

 

“Cine n’are vise n’are mai nimic”- nu ştiu cine a zis’o peasta, da observ că visele mele sunt egoiste şi mărunte. Oricum la starea de acum, destul de irealizabile, aşa că tot la stadiu de vise rămân. Va veni şi momentul în care  voi scrie la calculator în odaia mea din mansardă. Sau o să citesc Cartea ca să-mi vorbeşti, pentru că se pare că aşa ai hotărât tu, să vorbeşti prin istoria scrisă într’o carte. Cum ziceam deci, să citesc stand în fotoliul meu, savurând o ceaşcă de cafea aburindă, sau poate jucând un şah cu un prieten şi discutând despre bucuriile mici, mărunte, dar atât de importante ale vieţii.

Chiar că sar de la una la alta. Când despre un subiect, când despre altul, şi nimic

până la capăt. De, gândurile vin şi pleacă. Asta e rugăciunea? Aşa vrei tu să stăm de vorbă? Îmi place, ce pot spune, doar că mi’ar plăcea să’mi răspunzi. Când Iov ţi’a auzit glasul s-a înfiorat. Oare cer prea mult? Ştiu că eşti ocupat, că nu sunt singurul care vrea să intre în audienţă, şi că ai multe alte probleme de rezolvat round the world, dar tu nu eşti limitat, pe tine nu te depăşeşte numărul mare de locuitori ai planetei noastre. Tu auzi şi cunoşti gândurile fiecăriua, indiferent dacă le dă glas sau nu. Şi atunci, înseamnă că ai altă metode, dar de putut poţi dacă vrei.

 

Acum nu ştiu cum faci, dar ştiu că nu te dai după mine ca să’mi faci mie pe plac, şi mai ştiu că eşti fidel propiilor metode. Mie mi’ar fi plăcut şi altfel, recunosc, dar acum nu sunt eu buricul pământului ca să faci cum îmi place mie. Oricu, tu de bună voie ai declarat că mă iubeşti, că mă vrei cu gelozie pentru tine, pentru că sunt al tău, şi nimeni altcineva nu are drept mai mare asupra mea decât tine.

 

Mă duc să dorm. Tu ştiu, rămâi treaz, u’r up anyway.

          Noapte bună!