Arhive pe etichete: rostire

plic fără scriSoare

Standard
sau, hârtie fără vorbe…
 
Tu nu-ţi răsteşti cuvintele în mine
ele nu emană-n afară din contră mi-s
reci şi străine ca nişte mâini îngheţate
în noaptea geroasă lipsită de vară
 
câteva adunate răzleţe timide
mă privesc speriate (strânse de mine)
şi nu ştiu se tem de ce-o să păţească
se-ntreabă de-n sufletul meu vor fi într-o teminţă
sau le va fi cald confortabil şi bine
 
nu-s soare cu raze cuvintele Tale ci
bulgări de jar ce-mi ard amprenta privirii
de n-ar fi de piatră inima mea s-ar aprinde
şi-ar arde întreg rotocolul uimirii
 
mă mir dar nu miracolul lor mă uimeşte
paradisul de apă nu-şi găseşte plăcerea
în peşte ci invers total diferit şi pe dos
cum nu-şi găseşte drumul desfătarea
în mersul pe jos…
 
Publicitate

Limbajul înseamnă curaj

Standard

„Limbajul înseamnă curaj: capacitatea de a zămisli un gând, de-al rosti şi, astfel, de a-l transforma în realitate.” – Salman Rushdie

închideri deschise

Standard
uşile mele închise nu-s ale mele 
închise în nas sau peste gură trântite ca un braţ de cărţi prăfuite pe masă
îşi târăsc (în umbra lor) umbra deschisă…
*
neumblate de mine cărările mele nu sunt ale mele
vi le-am dat de împrumut vouă până mă voi întoarce să le închei marcajele
ca pe nişte hotărâri definitive
*
iar
îmbrăţişările de care m-am lipsit nu mi-au ţinut de frig
îngăduind altor îmbrăţişări să mă-ncălzească
într-o imposibil-de-rupt îmbrăţişare
*
poezia nescrisă-i a mea!
cea pe care v-o destăinui nu-mi aparţine
 

adăugare

Standard
pentru că n-am vrut niciodată să fiu
pentru că s-a’ntâmplat pur şi simplu
pentru că „purul” nu-i pur şi a defini „simplul”
nu-i simplu
pentru că există litera „p” ca să poată exista cuvântul acesta
şi pixul şi pasta şi probabil
posibilitatea în sine
pentru că n-am fost de faţă atunci când Nichita cel cu coasta ruptă
şi cămaşa sfâşiată şi-a pierdut cunoştinţa prin cunoaştere
pentru că îmi doresc să fi fost acolo în momentul acela
adăugat timpului
adăugat vorbelor ca un suflet care să le însufleţească
pentru că dorinţa aceasta îmi face la fel – eu ar fi trebuit
să fiu sufletul acela din vorbe
zgomotul ce cu forţa (lui) ţine rostirea deschisă
pentru că nu-i prea târziu să nu mă las mai prejos
adaug lângă momentele lor momentul meu
pentru că altfel
pentru că aşa
pentru că acum
 

lumina ce-o rosteşti

Standard
cuvintele Tale la început
luminau întunericul devorându-l
dovedindu-i că nu-i
şi-i arătau lipsa de jur împrejur…

când Te-ai gândit să vorbeşti ai vorbit
când Te-ai gândit timpul s-a făcut plan pe care-ai scris
pe care ai desenat din tăceri negru portocaliu
sămânţa aceea de foc
ce-şi aruncă copiii prin ani

spiralat ai făcut sul gândul Tău
şi l-ai vorbit
el a fost prima limbă ce-a fost
îngrămădite literele s-au supus
şi-au stors din sensul lor mici galaxii
cu tot mai mici priviri şi sensuri
ce ascund în ele altele noi
cum fiecare sâmbure îşi poartă
altu’n adânc

azi schimbi motoarele din nişte trupuri vechi
dar nimeni nu aude vorba Ta cu care le ridici
cu care le zdrobeşti şi le sfărâmi
…şi ca să faci (un) loc altora noi
le scoţi afară pe bucăţi

ehe cu câte pagini înainte ai zis „destul”
şi-abia acum aud
lumina ce-o rosteşti după mulţi ani
 

pe buza cărţii

Standard

stă vorba pe-o buză de carte închisă…
visează în turnurile ei o pădure
consoană vocală cu vârfuri înalte
pătată de urme cu muguri de mure
cu poarta venirii deschisă
– un gand ce-o ajută să-ndure –

printre oasele ei feţi frumoşii salvează
iubiri din rostirile sorţii
visarea i se pare-nviere
ea-şi aşteaptă lumina sub umbrele torţii

pe buza de carte închisă
ca într-un toc de fereastră banală
îşi sprijină mersu’ n pantof de-ndoială
priveşte cumva prin copertă ‘n-afară
aşteaptă şi speră un ochi şi-o clipită

stă vorba pe-o buză de carte închisă
lipsită de rujul sau sărutul trădării
pe lacătul raftului robit prăfuită
stă vorba pe-o buză de carte
şi-aşteaptă cu ochiul să fie rostită…

deScriere

Standard

Doamne Tu nu eşti litere !
trupul lor nu Ţi-e trup şi nici cale,
de ce Te-nchini ‘naintea lor,
de ce Te cobori în îmbrăcarea lor
ca-ntr-o vale ?

Literele-n română se adună aşa:
ca degetele într-o împreunare de mână,
când doi oameni se întâlnesc sau se despart
iar între ei stă linia aerului pe verticală,
împiedicând lipsa să-i doară.

Alţii-şi lipesc obraz lângă obraz
să cuibărească în incompleta lor literă o rostire,
gestul să-şi facă cuib într-o scriere:
cum se cuibăreşte ochiul exterior în descriere.

Doamne Tu nu eşti scriere !
aşa cum norii n-au nimic  a face cu litera „n”,
nici trupul meu cu imaginea lui,
sau darea din cap cu sunetul „nu”.

Tu Te-aşezi pe câte-un gând întins către Tine
ca o pasăre ce se cuibăreşte-ntre penele ei
şi creşti în trupul vorbelor înţelese de mine,
în trupul rostit al unor idei.