sau, hârtie fără vorbe… Tu nu-ţi răsteşti cuvintele în mine ele nu emană-n afară din contră mi-s reci şi străine ca nişte mâini îngheţate în noaptea geroasă lipsită de vară câteva adunate răzleţe timide mă privesc speriate (strânse de mine) şi nu ştiu se tem de ce-o să păţească se-ntreabă de-n sufletul meu vor fi într-o teminţă sau le va fi cald confortabil şi bine nu-s soare cu raze cuvintele Tale ci bulgări de jar ce-mi ard amprenta privirii de n-ar fi de piatră inima mea s-ar aprinde şi-ar arde întreg rotocolul uimirii mă mir dar nu miracolul lor mă uimeşte paradisul de apă nu-şi găseşte plăcerea în peşte ci invers total diferit şi pe dos cum nu-şi găseşte drumul desfătarea în mersul pe jos…
Arhive pe etichete: rostire
Limbajul înseamnă curaj
„Limbajul înseamnă curaj: capacitatea de a zămisli un gând, de-al rosti şi, astfel, de a-l transforma în realitate.” – Salman Rushdie
închideri deschise
uşile mele închise nu-s ale mele închise în nas sau peste gură trântite ca un braţ de cărţi prăfuite pe masă îşi târăsc (în umbra lor) umbra deschisă… * neumblate de mine cărările mele nu sunt ale mele vi le-am dat de împrumut vouă până mă voi întoarce să le închei marcajele ca pe nişte hotărâri definitive * iar îmbrăţişările de care m-am lipsit nu mi-au ţinut de frig îngăduind altor îmbrăţişări să mă-ncălzească într-o imposibil-de-rupt îmbrăţişare * poezia nescrisă-i a mea! cea pe care v-o destăinui nu-mi aparţine
adăugare
pentru că n-am vrut niciodată să fiu pentru că s-a’ntâmplat pur şi simplu pentru că „purul” nu-i pur şi a defini „simplul” nu-i simplu pentru că există litera „p” ca să poată exista cuvântul acesta şi pixul şi pasta şi probabil posibilitatea în sine pentru că n-am fost de faţă atunci când Nichita cel cu coasta ruptă şi cămaşa sfâşiată şi-a pierdut cunoştinţa prin cunoaştere pentru că îmi doresc să fi fost acolo în momentul acela adăugat timpului adăugat vorbelor ca un suflet care să le însufleţească pentru că dorinţa aceasta îmi face la fel – eu ar fi trebuit să fiu sufletul acela din vorbe zgomotul ce cu forţa (lui) ţine rostirea deschisă pentru că nu-i prea târziu să nu mă las mai prejos adaug lângă momentele lor momentul meu pentru că altfel pentru că aşa pentru că acum
lumina ce-o rosteşti
cuvintele Tale la început luminau întunericul devorându-l dovedindu-i că nu-i şi-i arătau lipsa de jur împrejur…
când Te-ai gândit să vorbeşti ai vorbit când Te-ai gândit timpul s-a făcut plan pe care-ai scris pe care ai desenat din tăceri negru portocaliu sămânţa aceea de foc ce-şi aruncă copiii prin ani
spiralat ai făcut sul gândul Tău şi l-ai vorbit el a fost prima limbă ce-a fost îngrămădite literele s-au supus şi-au stors din sensul lor mici galaxii cu tot mai mici priviri şi sensuri ce ascund în ele altele noi cum fiecare sâmbure îşi poartă altu’n adânc
azi schimbi motoarele din nişte trupuri vechi dar nimeni nu aude vorba Ta cu care le ridici cu care le zdrobeşti şi le sfărâmi …şi ca să faci (un) loc altora noi le scoţi afară pe bucăţi
ehe cu câte pagini înainte ai zis „destul” şi-abia acum aud lumina ce-o rosteşti după mulţi ani
pe buza cărţii
stă vorba pe-o buză de carte închisă…
visează în turnurile ei o pădure
consoană vocală cu vârfuri înalte
pătată de urme cu muguri de mure
cu poarta venirii deschisă
– un gand ce-o ajută să-ndure –
printre oasele ei feţi frumoşii salvează
iubiri din rostirile sorţii
visarea i se pare-nviere
ea-şi aşteaptă lumina sub umbrele torţii
pe buza de carte închisă
ca într-un toc de fereastră banală
îşi sprijină mersu’ n pantof de-ndoială
priveşte cumva prin copertă ‘n-afară
aşteaptă şi speră un ochi şi-o clipită
stă vorba pe-o buză de carte închisă
lipsită de rujul sau sărutul trădării
pe lacătul raftului robit prăfuită
stă vorba pe-o buză de carte
şi-aşteaptă cu ochiul să fie rostită…
deScriere
Doamne Tu nu eşti litere !
trupul lor nu Ţi-e trup şi nici cale,
de ce Te-nchini ‘naintea lor,
de ce Te cobori în îmbrăcarea lor
ca-ntr-o vale ?Literele-n română se adună aşa:
ca degetele într-o împreunare de mână,
când doi oameni se întâlnesc sau se despart
iar între ei stă linia aerului pe verticală,
împiedicând lipsa să-i doară.Alţii-şi lipesc obraz lângă obraz
să cuibărească în incompleta lor literă o rostire,
gestul să-şi facă cuib într-o scriere:
cum se cuibăreşte ochiul exterior în descriere.Doamne Tu nu eşti scriere !
aşa cum norii n-au nimic a face cu litera „n”,
nici trupul meu cu imaginea lui,
sau darea din cap cu sunetul „nu”.Tu Te-aşezi pe câte-un gând întins către Tine
ca o pasăre ce se cuibăreşte-ntre penele ei
şi creşti în trupul vorbelor înţelese de mine,
în trupul rostit al unor idei.