regele foc al cunoaşterii

până-n jarul ce trebuie dus altei lumi

fără trebuie

ce ştiu eu ce prometeu te-a învăţat (deja) focul

ce-i jarul şi arderea, mistuirea cenuşă

dorul de-a arde de-a lungul munţilor

sacrii de-a lungul mormanelor de minute

clipite cu ochii închişi pe care încercăm să ne căţărăm

viaţa

te-ai născut ţinând în mână focul – cu jarul sub unghii

în joacă…

 

s-a picurat în tine focul de apă

cu tot cu era lui îngheţată contradictoriu

şi straniu

ce ştiu eu e reminişcenţa unei scântei veşnice

din erele unei memorii ce nu-mi aparţine

decât prin dăruire

şi mă veghează de parcă ar fi ultimul răsărit posibil

ultimul leagăn al scânteii

înainte de consumare

să-i poarte vântul unei priviri cenuşa pe braţe

ca pe pruncii unei poveşti încă nescrise

– imposibil de citit în întunericul nescrierii ei –

 

păr de foc cu crengile mâinilor prin el

cu pere inelare împodobire

să fie furate cândva de dincolo de gard

doar din dorinţa de a arde deodată şi simultan

cu fitilul faptei şi la lumina

strălucirii ei să ardă povestea

prin lemnul de soc al fluierului cu care scriu

prin deschiderea de soc a gurii cu care cânt

prin ochiul de soc al privirii cu care arunc mai departe

lumina de teamă a groazei de a o ţine doar pentru mine

prin tunelul de soc al misterului ce ne protejează

de cunoaşterea rece

 

Publicitate