funia curgătoare a vorbelor

pe urmă tăceam din ce în ce mai des

de parcă venise noaptea vorbirii

şi se rarefia (tot mai mult) între noi

aerul transparent al rostirii

 

pocnea tot câte-un fir din funia curgătoare

la distanţe inegale şi triste

ca nişte bule de oxigen

între buza degetului mijlociu

şi cealaltă buză îndepărtată cumva

… a degetului mare

 

trăgeam mâţa de coadă şi se vedea

câte-o stea căzătoare cu spatele-n flăcări

întrerupea cu zgomot de rupturi

tăcuta noapte (de parcă)

în întunericul nopţii răsărea

câte-o amintire de şoapte

 

strânsă de gât sugrumată de lipsă

se-neacă în golurile vorbelor rare

niciun testament de urmaşi moştenire

nu se-ntinde la umbra

mlădiţei strigare

 

 

Publicitate