Arhive pe etichete: ratacire

o herghelie de mânji cu coame rebele

Standard
de ce te-oi fi iubind, oră de neuitat,
care-n loc de clipite
goneşti în jurul inimii
o herghelie de mânji cu coame rebele?
 
de ce te-oi fi iubind?
 
ştii cum e la noi
tu îţi auzi glasul tău
eu îmi aud glasul meu
şoptesc cu gura mea cuvintele tale
te aud pe tine prin mine
rătăcind…
ceas

fuşereala unui mod de-a vedea

Standard
zbor cu ochii-ntr-o parte
în jos
izbindu-mă de nevăzuta direcţie
trecând cu aripa printr-o frică greoaie
de mortar vechi încă neînchegat
în amintirea posibilităţii lui
de a se întări
între mine şi ce-aş putea fi
 
ca ziua de azi
ca trecerea săltăreaţă a fiinţei
dintr-o interminabilă foame de zbor
de aer lovit trambulină
nu către în sus ci aşa
una după alta
liniar – continuu
 
zbor cu ochiul întors
în fuşereala privirii rătăcite
a unui mod de-a vedea
 
zbor înainte cu ochiul întors
ca să nu zbor singur zburăm
împreună traversând
zidurile zăcând
a multor alte zboruri
tot mai lungi şi tot mai în-alte
 
zbor cu ochii
într-o parte şi-n cealaltă
scuturi pentru şi împotriva privirilor
ce străpung plecate din ochii lor
ca pasărea în ţările calde
sau de ce nu…
ca dintr-un arc săgeata
 

la hanul 9

Standard
e goală ieslea sufletului meu
deşi e vremea sorocită bine
se-aud mereu câteva smiorcăieli
însă nu-i nicio stea printre lumine
 
dar ce vorbesc: ce staul, care iesle?
eu îmi zidesc în suflet un palat
cu turnuri din mândrie şi poveste
cum nimeni niciodată n-a aflat…
 
şi-mi bate-n porţi în fiecare zi
cu degete lungi şi dibace
o-nlănţuire de iluzii-n agonii
sau pumni de vizite rapace
 
niciun convoi de magi nu-mi tulbură tronarea
sau grabă de păstori cu noaptea-n plete
nu răscolesc divinul şi cântarea
cu veştile angelicelor cete
 
în schimb e forfotă şi-aglomerare
aproape-s buchisite toate cele
micuţul Prunc crescut acum e mare
pierdut de mine rătăcit de ele…
 

pe munte

Standard

gândea cu glas tare de se-mpărţiseră copacii în cete

iar cearta în foşnet

gândea muntele cu glas tare !

noi săream când pe un gând când pe altul

ţinându-ne de mână,

având pe feţe vara…

făr’ să ne-ascundem de potecile ce ne căutau

în creierul munţilor,

printre cutele adânci

ca nişte gînduri în hiperbolă

contemplare

Standard

Rătăceam printre gânduri pe cărări neumblate

Curios şi frustrat de nimicul din mine

Mă uitam la cărare,

Era nouă nouţă,

Dar nimic nu părea să tresară-n uimire.

Doar eu, cum spuneam,

Mă uitam şi păşeam înainte.

Cum poate fi nimicul contemplat?

– a fulgerat un gând pe cerul minţii –

În ce adâncuri iar m-am cufundat,

Cum pot să rătăcesc în marea de nimic din capul meu,

Dacă acolo m-am pierdut în marele mister,

Uimit de-atâta nou ce nu-l cunosc!?

Cum să cunosc ceva ce nu-i?

Dar dacă nu-i, de ce m-am rătăcit?

O umbră de-amintire se vede conturată pe asfalt.

Mă tulbură înaltul şi viteza

Cu care-mi bat cărarea neumblată.

Îi recunosc conturul,

Deci am mai fost pe-acol` şi altă dată.

rătăcire

Standard
Furi şi hoţii
Te-ai strecurat în magnetul busolei 
De nu  mai găsesc Acele 
se căuta
frenetic confuzia
Ovalului negru 
 al şiretului 
margini de paşi 
aduse la disperare
hoţule 
furiş
linile hărţilor le-ai sMuls
învârtind din deget 
 ca-ntr-un pahar cu apă
nori închişi în negru se sufocă
innebunind
pentru că sprâncenele nu se pot atinge
deşi încearcă
furiş
privirile se uită-n colţ
ce priviri ?
hoţule!