de ce te-oi fi iubind, oră de neuitat, care-n loc de clipite goneşti în jurul inimii o herghelie de mânji cu coame rebele?
de ce te-oi fi iubind? ştii cum e la noi tu îţi auzi glasul tău eu îmi aud glasul meu şoptesc cu gura mea cuvintele tale te aud pe tine prin mine rătăcind…
zbor cu ochii-ntr-o parte în jos izbindu-mă de nevăzuta direcţie trecând cu aripa printr-o frică greoaie de mortar vechi încă neînchegat în amintirea posibilităţii lui de a se întări între mine şi ce-aş putea fi ca ziua de azi ca trecerea săltăreaţă a fiinţei dintr-o interminabilă foame de zbor de aer lovit trambulină nu către în sus ci aşa una după alta liniar – continuu zbor cu ochiul întors în fuşereala privirii rătăcite a unui mod de-a vedea zbor înainte cu ochiul întors ca să nu zbor singur zburăm împreună traversând zidurile zăcând a multor alte zboruri tot mai lungi şi tot mai în-alte zbor cu ochii într-o parte şi-n cealaltă scuturi pentru şi împotriva privirilor ce străpung plecate din ochii lor ca pasărea în ţările calde sau de ce nu… ca dintr-un arc săgeata
e goală ieslea sufletului meu deşi e vremea sorocită bine se-aud mereu câteva smiorcăieli însă nu-i nicio stea printre lumine dar ce vorbesc: ce staul, care iesle? eu îmi zidesc în suflet un palat cu turnuri din mândrie şi poveste cum nimeni niciodată n-a aflat… şi-mi bate-n porţi în fiecare zi cu degete lungi şi dibace o-nlănţuire de iluzii-n agonii sau pumni de vizite rapace niciun convoi de magi nu-mi tulbură tronarea sau grabă de păstori cu noaptea-n plete nu răscolesc divinul şi cântarea cu veştile angelicelor cete în schimb e forfotă şi-aglomerare aproape-s buchisite toate cele micuţul Prunc crescut acum e mare pierdut de mine rătăcit de ele…
gândea cu glas tare de se-mpărţiseră copacii în cete
iar cearta în foşnet
gândea muntele cu glas tare !
noi săream când pe un gând când pe altul
ţinându-ne de mână,
având pe feţe vara…
făr’ să ne-ascundem de potecile ce ne căutau
în creierul munţilor,
printre cutele adânci
ca nişte gînduri în hiperbolă
Rătăceam printre gânduri pe cărări neumblate
Curios şi frustrat de nimicul din mine
Mă uitam la cărare,
Era nouă nouţă,
Dar nimic nu părea să tresară-n uimire.
Doar eu, cum spuneam,
Mă uitam şi păşeam înainte.
Cum poate fi nimicul contemplat?
– a fulgerat un gând pe cerul minţii –
În ce adâncuri iar m-am cufundat,
Cum pot să rătăcesc în marea de nimic din capul meu,
Dacă acolo m-am pierdut în marele mister,
Uimit de-atâta nou ce nu-l cunosc!?
Cum să cunosc ceva ce nu-i?
Dar dacă nu-i, de ce m-am rătăcit?
O umbră de-amintire se vede conturată pe asfalt.
Mă tulbură înaltul şi viteza
Cu care-mi bat cărarea neumblată.
Îi recunosc conturul,
Deci am mai fost pe-acol` şi altă dată.
Furi şi hoţiiTe-ai strecurat în magnetul busoleiDe nu mai găsesc Acelese căutafrenetic confuziaOvalului negrual şiretuluimargini de paşiaduse la disperarehoţulefurişlinile hărţilor le-ai sMulsînvârtind din degetca-ntr-un pahar cu apănori închişi în negru se sufocăinnebunindpentru că sprâncenele nu se pot atingedeşi încearcăfurişprivirile se uită-n colţce priviri ?hoţule!
călătorru' 